Fereastra închisorii. La tristețe

Una din osândele cele mai grele pentru mine e să merg la Bu­curești.
Am stat, am lucrat acolo şi nu mi-e dor defel.
Toate bune până pe la Pitești, dacă o iau pe Valea Oltului.
Sau până pe la Câmpina, dacă aleg Valea Prahovei.
De data asta aleg varianta oltenească.
Pornesc din Cavnic.
Adică, din mijlocul raiului.
Până pe la Sibiu ne simțim ca şi acasă, alunecând printre colinele transilvane.
Mai ales că, în sfârșit, ca o binecuvântare, avem autostradă între Cluj-Napoca şi Sibiu.
Nu mi-a venit să cred că doar într-o oră am ajuns dintr-un burg în celălalt.
Ne-am obișnuit să percepem normalul ca pe o minune.
Prin Mărginimea Sibiului, mă uit cu jind spre Păltiniș dar şi spre oraș.
Acolo m-am născut, tot acolo, în Dumbrava Sibiului, se odihnesc toți cei dragi.
Cu extaz privesc şi spre crestele albe ale Făgăraşilor.
În mod minunat, printre nori şi cețuri, zăresc însorită Șaua Surului, unde acum 20 de ani am petrecut, sub stele alpine, o noapte minunată.
Mă opresc, la ceas de seară, la Mănăstirea Turnu, pentru a mă ruga la Icoana Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirii.
Ne cunoaștem de demult, niciodată nu am plecat de acolo fără răspuns la cele mai grele întrebări existențiale.
Ascult foșnetul Oltului, curgând tainic noaptea prin Munții Cozia, cu gândul la sihăstria de sus, de la Stânișoara.
Parcă îl văd în curte pe părintele Spiridon.
Un monah blând şi milostiv, profund şi luminos.
Nu mai e pe pământ, ca multe alte lucruri bune.
Simplul gând la el mă ferește de deznădejdea unei lumi tot mai pierdute.
De către oameni, bineînțeles.
De la Pitești încolo, mă apucă angoasa.
Nu mai văd munții, totul e întins, pustiu şi cenușiu.
Ajung la București.
Tristețe.