Fereastra închisorii / La stână

E duminică dimineaţa şi primesc un telefon de la un vecin. Sunt invitat la o stână. Mai bine zis chemat, fiindcă păstoritul e una din chemările fundamentale ale umanităţii, termenul de invitaţie fiind parcă potrivit unor chestiuni mai cosmopolite.

Trec prin locul numit „la aburi” de către căvnicarii clasici, de unde Gutinul şi Mogoşa dau un spectacol peisagistic nemaipomenit. Stau, preţ de câteva minute, şi alerg cu privirea pe creasta muntelui după care, urcând spre poiana stânii, zăresc o ciută ascunzându-se în pădure. Ajung la destinaţie tocmai când ciobanul coboară cu oile pentru mulsul de la miezul zilei. Un câine mic şi negru, căruia nu i se văd ochii de cârlionţi, adună mioarele într-un mod extraordinar. Pare că înţelege perfect ce-i strigă ciobanul, aşa că în câteva minute le aduce pe toate în strungă.

În timp ce ciobanul îşi împlineşte ritualul zilnic, noi ne ocupăm de brânzeturile proaspete de pe acolo. Liniştea e desăvârşită, parcă am fi într-o poiană ruptă de lume. Bineînţeles că îmi sună telefonul de serviciu, pentru a nu mă abandona veşniciei de la stână.

Îmi amintesc de neamul bunicului matern, care îmi povestea cum făceau transhumanţă, din generaţie în generaţie, din munţii Bulgariei până la Bosfor. Şi mă reîntorc cu gândul la unul dintre cele mai dorite proiecte viitoare ale mele: să mă întorc cândva la această viaţă ancestrală, poate în vremea pensiei de o voi apuca.