Fereastra închisorii / La fraţii din Moldova

Cu gândul frăţiei istorice am plecat spre Moldova de peste Prut, acolo unde nu mai fusesem niciodată.
Deşi mergeam cu treburi profesionale, emoţia interioară cuprindea mult mai multe sensuri decât lumea închisorilor.
Parcă nu întâmplător, drumul aerian spre Chişinău e musai cu escală la Bucureşti.
Din păcate, Tarom-ul a ajuns ceea ce ştim cu toţii, o elice bătrână care se învârte tot mai greu.
Aterizez în întunericul serii la Chi­şi­nău şi mă cazez tocmai lângă ambasada României, aflată într-o clădire frumoasă de patrimoniu.
Printre altele, întâlnesc aceiaşi aparent inexplicabilă poveste ca şi în Harghita şi Covasna de la noi. Adică oameni de-a locului care nu ştiu româneşte.
În cazul de acum, moldoveni care nu vorbesc româneşte. Sau, mă rog, moldoveneşte. Unii fiindcă nu vreau, alţii fiindcă efectiv nu ştiu, deşi au crescut pe acel pământ.
Lumina zilei aduce cu sine tabloul unei ţări în care patina vremurilor comuniste e încă foarte prezentă.
Cenuşiul general contrastează cu maşi­nile luxoase ale protipendadei de stil nou.
Sărăcia e evidentă, îndeosebi pe plaiurile rurale, unde trăieşti chiar impresii de secol XIX.
O lume complicată, amalgamată şi tensionată, încremenită între două mari blocuri geografice şi istorice deopotrivă.
Nu întâmplător, calitatea oamenilor care tânjesc după România, cu sau fără dublă cetăţenie, este limpede precum aspiraţiile lor.
M-am întors acasă după o săptămână intensă, în care am văzut multe bune şi rele.
Cu gândul că Moldova trebuie ajutată orice s-ar întâmpla. Merită un destin fericit.