Fereastra închisorii / La Cremene

Deşi am fost de zeci sau sute de ori în acest loc, de fiecare dată mi se pare tot mai fermecat. Fugind dintr-o civilizaţie tot mai angoasantă, acolo, în avanpostul alpin al muntelui, primesc toate binecuvântările din lume.

În primul rând o linişte mistică, cum doar muntele îţi poate dărui.

Apoi o pădure ce începe cu pini, se continuă cu mesteceni şi fagi şi se termină, în înaltul vulcanului stins, cu brazii cei veşnic verzi.

Focul pe care îl priveşti fascinat pe marginea micului lac te lasă cu greu să te întorci înapoi, jos, în oraş.

Ceva bucate fripte pe jar şi o sticlă de vin cu prietenii te fac să uiţi răul lumii.

Singur e la fel de frumos, dar altfel. Mai adânc, pur existenţial.

Se întâmplă să merg o zi întreagă acolo, să nu mă satur, iar a doua zi să mă întorc. Îndeosebi toamna şi iarna când e pustiu.

Dacă rămâi peste noapte, vei simţi că cerul e mult mai aproape, cale doar de o rugăciune.

Întotdeauna când urc muntele am aceeaşi senzaţie: că jos, în lume, prea des, ne irosim timpul cu lucruri mărunte. Văzduhurile alpine nu îţi dau însă acest răgaz al ispitirii. Acolo nu te poţi gândi decât la lucrurile simple şi esenţiale.

Când te uiţi la vârful unui brad întins vertical pe cerul albastru inima nu poate decât să se înalţe. Zăreşti Creasta Cocoşului, iar uimirea e pe măsură. Totul e ascendent, îndreptat spre cer.