Fereastra închisorii / Jos…mult prea jos

Bisericii ortodoxe de pe meleagurile noastre se pare că nu-i mai prieşte Cerul, acolo unde Hristos şi Maica Domnului au pus-o la loc de mare cinste.
Mi-e greu să scriu despre asta, fiindcă iubesc nemăsurat ortodoxia, dar trebuie. A mărturisi strâmbătatea în care se află însuşi unii din cei care-i conduc destinele, este obligatorie pentru dreapta măsură. Cu vindecarea e puţin mai complicat.
Mi-e greu să scriu, fiindcă cunosc atât de mulţi călugări şi preoţi simpli, care sunt excepţionali în trăire şi fapte. Însă, din nefericire, în acelaşi timp mi-e simplu să scriu, fiindcă ştiu că există la fel de mulţi ierarhi care confundă biserica cu o instituţie laică şi se îmbată adesea cu pă­cate urâte, pentru care vor da cumplită socoteală.
Şi nu e vorba doar de abjecţiile sexuale ale unui popă lăutar penibil din Ardeal sau de mizeria interioară infinită a unui episcop caraghios din Moldova, ci şi de lăcomia şi trufia care desfigurează din ce în ce mai multe feţe bisericeşti, mai mult sau mai puţin înalte. În fapt, atât de joase, departe de minima curăţenie care trebuie să o aibă orice slujitor al lui Dumnezeu.
Îmi pare rău să o spun, dar când vorbeşti vreme de o seară cu un om înstărit, pe care îl cunoşti pentru prima dată, şi îţi spune că i-ai dat mai multă linişte sufletească decât o legiune de popi, pe care îi înfundă siste-ma­tic cu cele materiale, înseamnă că exis­tă o mare decădere duhovnicească tocmai acolo unde ar trebui să fie mai mare nădejde.
Oare de ce trebuie să mă lupt eu din greu pen­tru voi, cei care aveţi pretenţia că repre­zentaţi ortodoxia, când voi ne-aţi uitat? Aţi uitat de inimile noastre, de mântuirea noas­tră, dar nu aţi uitat de fală, de ziduri şi de arginţi.
Ştiu că pe noi, ăştia aparent nesupuşi, ne consideraţi puţini şi neînsemnaţi şi vă ung la suflet mulţimile de pe la hramuri şi defilări de moaşte. Dar chiar şi din aceia, mulţi îl caută pe Hristos, nu pe voi, şi au puterea să treacă dincolo de ipocrizia fi­gurilor triste din altar.
Iar România nu a dat răspunsul cel demn istoriei prin noroadele de delatori şi iubitori de jug comunist, ci prin jertfa celor mult mai puţini, sfârşiţi martiric în temniţele comuniste şi prin munţi, lecţie pe care cei mai mulţi nu au înţeles-o nici azi.
Chiar când scriu aceste rânduri, văd la televizor că autorităţile au arestat o reţea de evaziune fiscală şi infracţionalitate organizată din care făcea parte, la mare cinste, un preot şi o stareţă. Reacţia episcopiei de la malul mării e cu totul halu­ci­nantă şi neobrăzată, spunând că cei doi sunt nişte oameni corecţi. Episcopul de acolo e, la rândul lui, trimis în judecată pen­tru corupţie, dar vieţuieşte pe mai depar­te în lumea lui poleită cu cârje şi lanţuri aurite.
E adevărat, se mai întâmplă peste tot. Pro­blema e că vorbim de slujitorii Domnului, care atunci când greşesc sunt mângâiaţi pe cap, în loc să fie îndepărtaţi imediat din mijlocul credincioşilor autentici.
Mai vedem că preoţii tineri şi curaţi nu au multe şanse, însă tot soiul de popi dubioşi şi nesătui slujesc prin cele mai grase parohii.
Şi am în minte aşa de multe exemple, încât mă opresc aici. Pentru a nu vă sminti şi pentru a spune că sunt încă atâţia monahi, preoţi şi teologi adevăraţi în ortodoxia noastră, încât totuşi mai putem spera.
Deşi s-a ajuns jos, foarte jos. Iar dacă vino­vaţii nu se dau la o parte, ca o ultimă şansă de a mai spera la izbăvirea sufletului lor, icoanele din biserici vor plânge în conti­nuare fără ca cineva să le vadă. Şi fără ca asta să fie o minune. Doar o durere a lui Dum­nezeu pentru ceea ce fac cei care pretind lumii că Îl slujesc.