Fereastra închisorii. Iubesc pe toţi oamenii şi nu urăsc pe nimeni

Asta a spus spontan şi natural un copil ucrainean.
Transmiţându-i, de departe, tatălui de pe front că-l iubeşte și-l aşteaptă acasă.
Care la 3 ani a văzut bombe, sânge şi chiar moarte.
Tot ce înseamnă angoasa, iadul războiului.
A plecat în exil cu mama lui, pentru a putea rămâne în viaţă.
Ucrainenii au dovedit pe deplin că au vocaţia jertfei, a sacrificiului şi a eroismului.
Îndârjirea cu care luptă pentru pământul şi adevărul lor e exemplar.
La fel cum românii au dovedit că au genetic, ancestral, o bunătate şi milă infinită.
Fiorul acesta al iubirii aproape sufocante de semeni îl au puţine popoare.
După cum am fost cu toţii bucuroşi să aflăm că fiorul prostiei sau nemerniciei i-a atins pe extrem de puţini conaţionali.
Cei care acum şi-au găsit să rumege divergențele istorice cu vecinii de la nord sau să se văicărească că mai bine am ajuta bătrânii şi săracii de la noi.
Şi care nu înţeleg defel ce înseamnă războiul.
Aşa că felul în care s-au comportat românii este uluitor de frumos.
Magnetic de profund.
Dătător de speranţă că ne-am păstrat fibra adâncă de omenie.
Până la urmă, de creştinism autentic.
Ceea ce se întâmplă acum e cea mai intensă expresie a unei lupte care s-a banalizat în cuvintele oamenilor.
Cea dintre bine şi rău.
Dintre oamenii lui Hristos şi cei ai diavolului.
Cei din urmă nu au nicio şansă.
Nici cea mai mică.
Paradoxal, din est vine bezna şi moartea. Nu lumina şi viaţa.
Iar vestul nu vrea să apună.
Cu toate că e tot mai crepuscular.
Rămânem de partea lumii civilizate şi normale.
În firea legii lui Dumnezeu.