Fereastra închisorii. Inversiunea ca tortură

Cu ceva ani buni în urmă, un deţinut foarte periculos de pe secţia de maximă siguranţă s-a automutilat în mod barbar. Şi-a bătut adânc un cui în frunte, venele tăiate sălbatic cu lama, capul dat de pereţi.
După ce a fost cu greu stabilizat medical şi întins pe pat, am stat timp îndelungat de vorbă doar noi doi, în camera de detenţie, la miezul nopţii.
Despre toate cele ale existenţei: copilărie chinuită, tinereţe vio­lentă şi drogată, maturitate dezaxată şi criminală. La sfârşit a plâns şi şi-a cerut iertare, mulţumindu-mi că
l-am salvat şi alinat.
După două săptămâni am fost interogat despre cele întâmplate.
Omul în cauză mă reclamase că
l-am urcat pe cruce, răstignit şi bătut în celulă.
Fiind tânăr, am rămas şocat. Eu
l-am salvat, el mă acuza că am vrut să-l omor. Eu l-am mângâiat cu ascultare şi vorbe bune, el spunea că l-am torturat. Mi-a fost atât de milă, dar el afirma că sunt inuman de rău.
Mi-am dat atunci seama cât de îngrozitoare este această metodă per­versă de profundă tortură psi­­ho­­lo­gică: să faci din alb negru, din adevăr minciună, din orice exact inversul.
Dacă cred cu tărie în Dumnezeu să spui că sunt cel mai mare hulitor de cele sfinte, dacă iubesc munţii să spui că de fapt îi urăsc, dacă vreau frig să spui că în realitate ador căldura.
Dacă plouă noaptea să spui că de fapt afară e soare şi zi, dacă eşti tânăr să fii bătrân, dacă iubeşti pe cineva de fapt să-l urăşti. Ceva schimonositor pentru minte, o inversiu­ne diabolică, coborâtă parcă din fenomenul concentra­ţionar Piteşti.
Zilele trecute mă întâlnesc cu un vechi şi bun prieten. Un om de o bunătate şi o blândeţe rare, în ciuda aparenţelor fioroase.
Mi se spovedeşte deznădăjduit.
Trecuse printr-o mare încercare, printr-o cumpănă de viaţă şi de moarte şi căutase oxigen existen­ţial la cineva care părea că îi poate dărui înapoi încrederea în lume.
Oferise sinceritate şi iubire fără mă­sură, dar fiind răpus şi îngenuncheat, ceruse doar grijă şi mângâiere.
Şi câteva cuvinte bune, fiind filosof şi mistic fără de măsură.
A primit în schimb otravă, amăgiri şi trădare.
Tăcere şi indiferenţă.
Fără milă, nici măcar remuşcări.
Mai mult, i s-a spus că e un cri­minal şi un terorist.
Iar prietenul meu cel bun este
într-a­devăr aşa.
Terorizează prin bunătate fără margini şi ucide prin devotament şi sacrificiu total pentru semenii lui.
Un om complex şi neobişnuit, care dincolo de privirea sa tăioasă ascunde o iubire de aproapele nesfârşită.
Şi o onoare pe măsură.
M-a întrebat ce să facă?
Ştiindu-i puterile deosebite, l-am sfătuit să nu răspundă, fiindcă cel care l-a tratat atât de mizerabil nu are nici o şansă.
Să îl lase în plata Domnului. În roata care se învârte. În karma.
Mi-a promis că va încerca. Cu­noscându-i nobleţea, sper că va reuşi.