Fereastra închisorii / Învăţăturile unui ierarh despre lungul nasului

Întrebat asupra smintelilor contemporane ale oamenilor, printre care războiul cel dintre noi, vânzoleala socială, însetarea unora de funcţii şi onoruri, precum şi altele de acest fel, ÎnaltPreasfinţitul Justinian a replicat simplu: dacă fiecare şi-ar vedea de locul în care este pus, de treaba pe care trebuie să o facă, fără să se gândească la mărire şi la judecarea ogrăzii altuia, toate ar fi bune.

Ierarhul a văzut şi auzit multe de-a lungul vieţii sale uluitoare. Niciodată nu s-a arătat oripilat de lucrurile rele, de păcatele oamenilor sau chiar de prostia unora dintre mai marii zilei care i-au trecut pragurile duhovniceşti. Însă le-a dat de veste, tăios şi bine ţintit, ce fel de sminteală le tulbură mintea şi care este leacul vindecării.

Celor care i-au mărturisit că-i ispiteşte preamărirea, cerându-i sfat de izbândă, şi nu de înfrânare, cum era creştineşte, le-a spus să-şi vadă de treaba lor acolo unde sunt, căci doar Dumnezeu ştie ce e bun pentru om. Celor care îi judecau pe alţii, îi întorcea spre judecarea propriei fiinţe. Mulţi s-au perindat, puţini au înţeles.

Din nefericire, asta se întâmplă astăzi cu o fervoare ce ţine de mărunţimea cea mare a oamenilor. Cum ar fi cei care îi judecă exclusiv imediat pe ceilalţi, cu mintea şi emoţiile altora, fără să înţeleagă natura şi rigorile meseriei celuilalt, fără să fi stat de vorbă o singură dată cu acel om. Preferă să-l desfiinţeze cu o superficialitate direct proporţională cu anvergura reală a celui pus la zid. Profesional şi uman, deopotrivă.

Murdărirea celui care nu ne convine devine aproape generală. Toţi se pricep la toate. Circumspecţia, concluziile formulate după cunoaştere, nu înaintea acesteia, echilibrul şi concesia nu mai sunt la modă. Ameninţările, invectivele, desconsiderarea aproapelui fac parte din registrul cotidian de relaţionare. Dialogul şi empatia, aproape o ruşine postmodernă.

Cei care habar nu au ce înseamnă o închisoare se simt ca fiind experţii acesteia. Cei care dărâmă zilnic regulile carcerale se cred victimele acestora. Cei care nu fac altceva decât să răspundă cu legea cea dreaptă la tot felul de tărăşenii, tot ale altora, sunt damnaţi ca fiind izvoarele răului. Cei care ignoră canoanele eticii penitenciare o califică drept o formă de abuz. Promovarea integrităţii devine o îndrăzneală. Dacă vrei să împlineşti binele existenţial a celor vremelnic trimişi după gratii eşti acuzat că desăvârşeşti răul. Toate acestea de la oameni care nu înţeleg rigorile unui aşezământ sănătos de detenţie, confundând instituţionalul cu personalul.

În curriculumul creşterii tinerilor, morala a devenit opţională, şmecheria necesară. Oamenii nu mai au timp pentru meseria lor, dar se înfruptă din a altora. Nu îşi mai plâng propriile păcate, judecă virtuţile altora.

Răcoarea îi arde, iar frigul îi încălzeşte.

Vor ca soarele să lumineze noaptea, iar luna, ziua.

Periculos! Lăsaţi lumea să fie limpede şi firească. Dreaptă, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu.