Fereastra închisorii / Între codrii noştri şi Londra

Deşi nu iubesc defel marile oraşe, totuşi Londra te cucereşte cu o fascinaţie aparte: istoria monarhică, grandioasă şi copleşitoare deopotrivă. Partea maiestuoasă a Londrei, cea veche şi imperială, te convinge şi învinge cu repeziciune. Iar nostalgia după acest oraş, după fabuloasele ţărmuri centrale ale Tamisei, putrede de istorie veche şi măreaţă, te ispiteşte spre dese revederi.

Mai uiţi de durerile de acasă, unde ultimele păduri virgine din Retezat au fost profanate de drumuri pe care deja curg însângerat codrii noştri sfinţi şi aproape la fel de vechi ca pietrele gotice britanice. Eşti mai departe de pădurile din Munţii Apuseni, alături de multe altele, inclusiv din Maramureşul nostru drag, de unde curge seva noastră forestieră către o gură murdară şi nesătulă, care aspiră organizat şi criminal inima noastră verde.

Doar procurorii anticorupţie şi cei care se ocupă de caracatiţele organizate rămân să-i oprească. Şi nu e deloc normal, fiindcă lanţul autohton a celor care ar trebui să spună nu exodului lemnului nostru este prea lung şi prea murdar, iar justiţia nu mai poate pune brazii asasinaţi pe picioare.

Revenim în Londra şi intrăm în Westminster Abbey. Istoria sacră te înconjoară din toate arcadele gotice, din toată măreţia pietrei şi a regalităţii adevărate. Doar tăcând şi înţelegându-ţi uimirea poţi să pricepi care au fost personajele importante ale istoriei celei de mare anvergură. Şi iar mă gândesc la pădurile de acasă, la felul în care ne îngrijim de toate binecuvântările naturii noastre inegalabile, la felul în care ne apărăm tezaurele. Şi la felul în care facem istorie.

Între două avioane, mă bucur de farmecul Londrei, dar mă întristează veştile de acasă despre pădurile noastre. Revăd pe telefonul meu o poză în care îmbrăţişez un copac dintr-o pădure în care mi-am petrecut multe clipe minunate ale copilăriei şi tinereţii. Şi, printre picăturile de ploaie londoneze, mă gândesc că poate vreun bandit forestier i-o fi făcut vreun rău. Precum aţi uscat pădurile noastre, aşa vi se va usca şi respiraţia când veţi da socoteală, voi ce distrugeţi verdele şi oxigenul copiilor noştri. Iar socoteala nu se termină la închisoare, ci la cel care a creat ce voi distrugeţi, la Tatăl cel Ceresc.