Fereastra închisorii. Întâlniri existenţiale

Fiecare vârstă are bucuriile sale.
Copiii, în inocenţa lor, se bucură de lucruri diafane şi interesante.
Materia contează mai puţin, pro­vocarea însă mai mult.
Adolescenţii au treabă cu iubirea şi primele interogaţii existenţiale.
Emoţiile copleşesc, descoperirea interioară şi apucăturile metafizice prevalează în această perioadă delicată a devenirii.
Desigur, acolo unde e cazul.
La tinerii sensibili, autentici şi căutători de valori.
Însă, cu cât creşte în ani, omul sca­de în detaşarea sa de materialitate.
Începe să fie din ce în ce mai captiv în această foame de a avea.
De a poseda, la propriu şi la figurat.
De a lăsa în urmă doar case, pă­mânturi şi conturi.
Şi de a uita de bucuriile simple, nemateriale.
Neaducătoare de bani, obiecte, ziduri sau motoare.
Deşi sunt un singuratic de felul meu, mărturisesc că una din cău­tările mele cele mai mari, din ultimii ani, sunt oamenii interesanţi.
Nu mă mai pasionează mare lucru în afară de a cunoaşte oameni luminoşi şi exemplari.
Care îţi dau speranţa că Hristos mai are urmăritori.
Oameni care îşi frâng inima pentru aproapele, pregătiţi pentru sa­crificiu, ciudaţi şi interesanţi pentru lumea desfigurată în care trăim.
Care ştiu să lupte, să se ridice din prăpastie, să iubească şi să dăruiască.
Să aibă grijă de cei aflaţi în su­ferinţe şi nevoinţe, de munţi şi de păduri.
De toată natura şi de bine­cuvân­tările ei.
Discreţi dar puternici, silenţioşi dar impunători prin valoarea caracterului lor.
Sensibili şi meditativi, dar aspri şi biruitori cu răul.
Iertători şi recunoscători, liberi de infatuare.
Rugători şi făptuitori de bine.
Simpli, autentici şi fără de prea multă prihană.
Întâlnirile existenţiale cu astfel de oameni speciali sunt oxigenul vieţii.
Cel puţin pentru mine.
Slavă Domnului, îmi mai iese câte unul în cale.
Deşi sunt atât de rari.
Dar bine că mai sunt.
Să ţină încă lumea.
Să mai împingă, spre dincolo de orizont, sfârşitul cel mare.