Fereastra închisorii. Infracţiuni alpine

Codul penal al României are ne­voie, în mod cert, de îmbunătăţiri.
Printre ele şi un nou capitol dedicat naturii.
Cum ar fi infracţiuni alpine.
Sau montane.
Sau contra naturii, în general.
Să ne rezumăm la un singur
exemplu.
Urcatul în şlapi şi blugi pe munte, însoţit de o cantitate critică de materie cenuşie de procesare cogni­tivă şi de cunoştinţe nule despre condiţiile alpine, ar fi una dintre ele.
Bineînţeles, cu agravanta che­mării salvatorilor şi jandarmilor montani, neapărat cu un elicopter.
În timp ce un montaniard ade­vărat, echipat din toate punctele de vedere, poate agoniza fiindcă pasărea cu elice coboară un imbecil din munte.
Care, în mod sigur, a aruncat şi cutii de bere şi a făcut şi gălăgie în împărăţia alpină.
Pedeapsa cea mai inteligentă nu ar fi puşcăria.
Ci imputarea din primul venit a tuturor cheltuielilor de deplasare şi ceva daune de risc şi morale în plus.
Apoi, muncă voluntară la strâns gunoaie de pe munte, între 6 luni şi trei ani. După grozăvia infrac­ţiunii, cu aplicarea principiul pro­por­ţionalităţii.
Apoi interdicţia de a mai urca în munte, dacă nu urmează nişte
cursuri de dezdobitocire.
Adică despre echipamentul necesar, despre obligaţia de a nu a agresa natura cu absolut nimic.
Soluţii există.
Fără legi şi autorităţi dure, natura nu poate fi apărată.
Doar cu simpozioane şi vrăjeli, vorba puşcăriei, nu rezolvăm nimic.
Dacă derbedeilor motorizaţi care pângăresc munţii, chiar şi rezer­vaţiile naturale, nu li se confiscă pe loc motocicletele, atv-urile sau ce-or mai fi ele şi nu sunt pedep­siţi dur, suntem doar în mijlocul unor glume.
Dar nu se vrea.
Fiindcă iresponsabilitatea e atâta de mare în lumea de jos, pe cât e măreţia şi puritatea lumii de sus.
Şi neputinţa.
Vorbe multe, fără de măsură, fapte puţine, doar că vrură dar nu se putură.
Aşteptăm un virus alpin, care să fie atât de deştept încât să-i coboare betegi din munţi doar pe aceia care nu-i respectă şi iubesc cu adevărat. Cine ştie?