Fereastra închisorii. Ineuț

Aşa îl cheamă.
Unul dintre cele mai frumoase vârfuri din Munţii Rodnei.
Acum trei ani, tot într-o zi fabuloasă de octombrie, fusesem pe taică-so.
Adică pe Ineu, doar puţin mai înalt şi aflat, precum un bun părinte, în imediata sa apropiere.
Fiind un traseu lung, în cea mai mare sălbăticie şi singurătate a Rodnei, am întrebat mai mulţi prieteni dacă vor să vină.
Aşa de formă, să mă audă ai mei, dar sperând în adâncul sufletului că voi fi refuzat.
Şi aşa a şi fost.
Chiar şi omul care zicea tot timpul da a spus acum nu.
Fiindcă îmi doream foarte mult să merg singur.
Să comunic doar cu Dumnezeu şi cu creaţia lui minunată.
După o noapte odihnitoare la Borşa, am luat-o dis-de-dimineaţă la drum.
Cu tânăra mea japoneză, de douăzeci de ani.
Fidelă şi agilă, ca de obicei, m-a dus mult drum, până acolo unde e musai de descălecat.
De unde, privind spre lacurile glaciare, cele două Lale, mică şi mare, a început ascensiunea.
Vertical, puternic vertical.
La început printre merişori şi afini, iar mai apoi doar pe stânci ascuţite.
Singur, într-o lume care de jur-împrejur era pur şi simplu extatică.
Până la cele mai îndepărtate orizonturi, scăldaţi în lumina mistică a toamnei, doar munţi şi ceţuri subtile în depresiuni.
Mai mult de oră mi-a trebuit să fac primul pas la coborâre, captiv fiind în frumuseţea  imensităţii alpine.
O zi rară.
Rară de tot.
Binecuvântată.
Poate doar câteva de toate ca asta, să le numeri pe degete, într-o viaţă.
Slavă Ţie!