Fereastra închisorii / Inelele şi stăpânii vieţii noastre

Putem privi viaţa ca pe un cerc cu mai multe inele. Câteva din acestea invariabile, iar celelalte la dispoziţia voinţei noastre. Nucleul cercului existenţial este reprezentat de familie, acolo unde ne petrecem cel mai consistent timp al vieţii.

Apoi vine slujba. Nu liturghia, ci munca pe care ne-am ales-o. La rândul ei tot un fel de liturghie, dar mai puţin teologică. Pentru unii copleşitoare, necesitând o conectare aproape permanentă cu canoanele ei, pentru alţii ceva facil, profesia care ne aduce pâinea cea de toate zilele este al doilea inel invariabil, unde ne pierdem sau câştigăm timpul vieţii.

Iată că vine şi vremea alegerii, a libertăţii. După ce ne îndeplinim obligaţiile de familie şi cele profesionale, putem să decidem singuri care sunt ceilalţi stăpâni ai vieţii noastre.

Unii aleg taifasurile bahice cu prietenii ori stadioanele, alţii se îndreaptă spre munţi sau rugăciune.

Unele aleg templele cumpărăturilor ori trăirea poveştilor altora, altele citesc şi schiază.

O parte a oamenilor slujeşte la televizor, oraş, birturi şi magazine, iar cealaltă parte la natură, simplitate şi credinţă.

Care o fi proporţia numai Dumnezeu ştie. Dar o intuim şi noi.

Nu-i treaba noastră să judecăm tabloul altora, dar toţi aceşti mici stăpâni ai noştri sunt importanţi. Îndeosebi când devin mari şi se întind semnificativ pe linia timpului nostru.

Fiindcă, într-o bună zi, vom da socoteală pentru felul în care ne-am petrecut timpul.

Îmi amintesc că Sfântul Arsenie Boca (nu accept observaţii, pentru toată lumea e sfânt doar pentru biserică nu!) spunea că cea mai pedagogică amintire cu tatăl său ţine de faptul că acesta l-a bătut odată, desigur părinteşte, pe motiv că pierdea timpul. Ceea ce l-a marcat profund şi pozitiv, devenind chiar una din cauzele sfinţeniei sale de mai târziu.