Fereastra închisorii / În continuare despre democraţie (II)

Câteva reacţii, mai mult sau mai puţin amicale, asupra precedentului meu articol despre valoarea absolută a democraţiei, pe care sunt acuzat că o supralicitez, mă împing spre câteva gânduri de limpezire a celor spuse atunci. Cu iertare dacă voi fi prea tăios în exprimare, dar trebuie.

În primul rând sunt ceva filosofi de restaurant, care, aprinşi de vreo sticlă de vin, înlătură din vorbe sănătatea democraţiei pentru a face loc beţiei ontologice a dictaturii. Cu aceştia poţi să fii clement, fiindcă manifestă o prostie simpatică şi anedoctico-bahică, de natură benignă.

Apoi vin frustraţii ori alienaţii, cu complexe de inferioritate ori dependenţă, adică victimele care îşi iubesc călăul şi nu pot trăi autonom din varii motive psihologice. Care au nevoie de o viaţă comandată şi controlată de structuri coercitive şi paradigme sociale dictatoriale. Să-i iertăm şi pe aceştia, fiindcă au nevoinţe şi căderi interioare, chiar dacă în sinea lor poate sunt oameni buni.

Ne întâlnim şi cu cei fără de caracter şi scrupule, care simt că în democraţie e mult mai greu să învingi şi să convingi în existenţa ta, prin metodele şi strategiile proprii formelor sociale dictatoriale sau hiperautoritare.

Neputincioşii în cauză, slabi de înger, alunecoşi şi mereu pregătiţi să-şi vândă aproapele au nevoie de spovedanie şi căinţă pentru a li se ierta păcatul de a silui, prin vieţuirea lor urâtă şi vătămătoare, valorile eterne ale democraţiei: adevăr şi libertate.

Şi ajungem la lichele. Adică cei care au trăit bine în comunism, fie că au fost nomenclaturişti, securişti, torţionari ori simple slugi ale unui regim criminal, şi care în continuare scuipă neruşinat pe sacrificiul celor care şi-au frânt vieţile, destinele şi familiile prin temniţele comuniste ori prin exiluri dureroase. Care, în antiteză absolută cu lichelele amintite, au fost cu adevărat martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, ce au pus patria, valorile umanităţii şi credinţa înaintea tuturor celor pământeşti.

Într-un cuvânt, au respins vehement dictatura spre biruinţa singurei forme normale de convieţuire socială: democraţia.

Vedeţi dumneavoastră, când aceste lichele vor avea decenţa să tacă şi să mulţumească Cerului că nimeni nu-i trimite în temniţe să zacă, pentru ce au făcut după 1945 şi înainte de 1989, înseamnă că ne-am făcut bine. Din nefericire, deocamdată nu e cazul, dar ceva începe să se întâmple bine în ceasul al douăsprezecelea. Dar luptăm în continuare pentru asta. Pentru memoria celor care s-au jertfit şi pentru că aşa vrea Dumnezeu: să fie lumină, nu întuneric. Adică democraţie, nu dictatură. Şi slavă Domnului acum suntem în democraţie. Cu rădăcini firave încă, dar totuşi democraţie. Şi fiecare avem obligaţia să o întărim prin însuşi felul nostru de a fi.