Fereastra închisorii / Impresii norvegiene

După aproape un an am revenit în Norvegia. Mirările au rămas aceleaşi. Profunde şi de neuitat.

În primul rând, o natură fabuloasă şi aici mă refer îndeosebi la fiorduri. Dacă acum un an le-am străbătut pe apă, uimindu-mă cu privirea în sus, acum am schimbat perspectiva, căţărându-mă pe vârfurile lor.

Într-o dimineaţă limpede şi răcoroasă am urcat pe nerăsuflate până sus de tot, pe celebra Preikestolen din enigmaticul fiord Lise. Fiind toamnă târzie şi plecând devreme în zori am beneficiat de fericirea de a fi aproape singur, pe un traseu care vara e înţesat de turişti. Cu un cer limpede şi o linişte boreală am ajuns sus, de unde se vede tot fiordul, începând de la naşterea sa din Marea Nordului şi până în adâncul său continental.

M-am bucurat la urcare de faptul că nu am văzut absolut nici un gunoi în pădure sau pe lespezile de piatră aşezate desăvârşit de şerpaşii nepalezi pe cărarea abruptă ce duce la faimoasa stâncă. Ce străjuieşte suveran fiordul, la peste 600 de metri de înălţime şi fascinaţie, deasupra apelor.

Deşi plecasem trei, peisajul era atât de tainic încât am luat-o repede înainte, pentru a fi singur prin verticalele fiordului. Doar Brunu, câinele norvegianului, mă ajungea din când în când din urmă, după care se întorcea mereu la stăpânul lui, parcă spre a-i confirma că nu m-am rătăcit.

Pe lângă peisajele incredibile am mai admirat pe traseu şi vreo cinci-şase norvegieni, unii chiar trecuţi de şaptezeci de ani, care singuratici şi tăcuţi alergau pentru sănătate.

La coborâre m-am întâlnit deja cu foarte mulţi turişti, majoritatea străini şi gălăgioşi, care nu prea înţelegeau muntele, dar urcau doar pentru a-şi face psihoticele self-iuri.