Fereastra închisorii / Impresii iberice (III)

În ultima parte a călătoriei ne îndreptăm spre sudul peninsulei iberice. Zburăm de la Barcelona spre Almeria, de-a lungul coastei Mării Mediterane, pe o vreme frumoasă, de o limpezime deosebită.

Înainte de aterizare observăm nedumeriţi întinderi albe, parcă nesfârşite. Aveam să aflăm că pe lângă marea cea azurie şi naturală mai există o aşa-zisă mare, limitrofă cu aceasta. Şi anume marea albă şi artificială a imenselor solarii de creştere a legumelor şi fructelor, întinse obsesiv pe suprafeţe uriaşe, dar care sunt principalul motor economic al regiunii.

Deşi e multă ariditate şi chiar deşert, oamenii şi marea sunt luminoşi, asemenea solarităţii ce stăpâneşte aceste tărâmuri. Foarte deschişi şi iubitori, spaniolii de aici sunt un exemplu de latinitate, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului. Adică solidaritate, ospitalitate şi bucuria comunicării.

Obişnuiţi cu românii, a căror comunitate în Andalucia este de ordinul zecilor de mii, spaniolii păreau că ne cunosc de o viaţă. Din nefericire ne-am întâlnit cu conaţionalii noştri şi în închisoare, însă ne-a bucurat faptul că nu erau uitaţi, nici de familii, nici de autorităţile române. Chiar la intrarea în penitenciar ne-am întâlnit cu consulul român la Almeria, care venise să-i asiste pe românii încarceraţi acolo.

În ultima zi am plecat spre Granada, de unde urma să ne întoarcem la Barcelona. Deşi aflat în sudul ţării, spre apropierea cu Africa, oraşul este înconjurat de cei mai înalţi munţi ai Spaniei: Sierra Nevada. Cu piemonturi alpine înzăpezite, de peste 3000 de metri, munţii domină maiestuos o zonă fermecătoare, pe care ne-am dori să o revedem pe îndelete.

Cu regretul că zburăm pe noapte şi nu putem să ne desfătăm privirea cu munţii cei mari, ajungem târziu la Barcelona.

A doua zi, înainte de drumul spre casă, mă întorc la locul faptei celei dumnezeieşti: Familia Sagrada. Urc apoi pe una din colinele din jur, pentru una din cele mai frumoase panorame urbane ale lumii: Barcelona.