Fereastra închisorii / Impresii iberice (II)

Fără îndoială, Barcelona este unul din cele mai frumoase oraşe europene. Tulburătoarea catedrală Familia Sagrada îşi revendică rolul sacru şi dominator urban prin verticalitatea sa distinsă, de pe orice colină barceloneză o priveşti.

Coborând prin măruntaiele betonate ale urbei ai însă prima senzaţie de nedumerire. La metrou inscripţionările debutează mereu cu limba catalană, urmată de spaniolă şi de engleză. Între catalană şi spaniolă diferenţele sunt doar de câteva litere, însă mesajul segregaţionist se vrea mult mai apăsat.

Întristat de această urâţenie din mintea acelor oameni care nu înţeleg cât de capitală este integritatea unei patrii mari, fac pe inocentul (ori pe prostul) la seminarul de a doua zi şi întreb nedumerit: unde ne aflăm de fapt, în Catalania sau în Spania?

Profesoara universitară căreia am adresat întrebarea mă priveşte întunecat, însă cadrul oficial nu-i permite decât un răspuns formal, de complezenţă. Care a fost de fapt unul de tăcere, de nerăspundere. Mi-ar fi plăcut să aud că suntem în Catalania, dar că această minunată regiune este şi va fi pe veci parte integrantă a Spaniei.

Însă din acel moment, orice am spus pe temele profesionale pe care le dezbăteam, ce ţineau de închisori şi drepturile omului, a fost total ignorat. Cu alte cuvinte, o răzbunare silenţioasă pentru îndrăzneala de a le fi sugerat, cu dragoste latină şi frăţească de altfel, că intenţia catalanilor de a se rupe de Spania mamă este precum copilul care vrea să-şi abandoneze părintele ce l-a crescut. E păcat, fiindcă atât mama, cât şi pruncul, oricât ar fi crescut cel din urmă, sunt mai puternici împreună decât despărţiţi.

Desigur nu era chiar treaba mea, însă acest tip de intenţie şi de discurs al ruperii de patria mamă face mult rău prin lumea largă şi chiar pe la noi pe acasă. Iar cine este cu adevărat patriot trebuie să-i convingă pe cei ce vor rupturi dureroase şi inutile că în cazul nefericit în care acestea se împlinesc, cu siguranţă se vor întoarce cumplit împotriva tuturor.

Până la urmă, chiar şi istoria e una din responsabilităţile noastre. Dacă vrem să rămânem în partea luminată a acesteia, căci de partea întunecată se ocupă destui.