Fereastra închisorii / Impresii iberice (I)

Apropierea de cerul Barcelonei, peste apele azurii ale Mediteranei, îţi picură inexplicabil în inimă presimţirea frumosului ce va urma. Încă din perspectiva hubloului caut cu nesaţ, în depărtare, silueta fabuloasă a uneia din cele mai celebre catedrale ale lumii: Familia Sagrada.

Primul drum este tocmai spre această minune neterminată. De la prima privire ai certitudinea geniului celui care a zămislit-o în urmă cu peste un secol: Antonio Gaudi. Când va fi gata, în cel mai fericit caz peste 10 ani, la centenarul morţii creatorului ei, va fi probabil cea mai înaltă rugăciune către Dumnezeu. De la primele uimiri ale verticalelor gotice ale catedralei pe cerul de un albastru ireal, gândul mi-a fugit la pictura lui Arsenie Boca. Aceeaşi nebunie mistică, sentimentul că totul vine din altă lume. Din lumea tainică a lui Dumnezeu. Amestec de fascinaţie şi înălţare,  biserica pare că aparţine mai mult Împărăţiei Cerurilor decât pământului omenesc.

Cu toată arhitectura ei celestă şi supranaturală, catedrala dă măsura smereniei incredibile a lui Gaudi: se termină cu un metru sub înălţimea unui deal din apropiere. Fiindcă creatorul spunea că nici o creaţie de-a lui nu poate fi mai înaltă decât cea divină. Oricât te-ai uita la Sagrada Familia,  de jur împrejur, ai aceeaşi senzaţie a nemuririi. Totul pare plămădit din inspiraţii dincolo de firesc. E atât de frumoasă, încât îţi sminteşte înţelegerea şi echilibrele minţii.

Cuvintele sunt de prisos. Ca în faţa icoanelor pictate de Arsenie Boca.