Fereastra închisorii. Gura Portiţei

Aproape forţat de împrejurări, plec spre mare cu sentimentul că îmi voi pierde provizoriu munţii.
Cu gândul că acolo va fi aglo­meraţie, gălăgie şi mahala, precum e din nefericire şi sublim de simbolic litoralul autohton.
Mă amăgesc însă cu timpul, adică doar patru nopţi şi zilele lor de după.
Ca să evit pierderile sufleteşti mă ţin pe drum, cât pot de aproape, de munţi.
Adică prin Prislopul Rodnei, apoi pe minunata Vale a Bistriţei până spre cel mai mare lac de acumulare al ţării, Izvorul Muntelui.
Unde ne prinde seara, privind Ceahlăul, învăluit mistic de nori luminoşi.
După ce trecem prin pustă şi de Dunăre, ne tragem spre Munţii Măcinului.
Fabuloşi şi enigmatici, în bătrâ­neţea lor istorică.
De altfel, tot podişul Dobrogei
ne-a plăcut mult.
Inclusiv faptul că înainte de a ajunge în satul în care au fost deportaţi străbunii mei aromâni, Ceamurlia de Jos, am trecut prin altul care îmi poartă numele.
Satul Horia, în apropierea mării, chiar nu ştiam că există aşa ceva.
La Gura Portiţei, surpriză.
Linişte, puţini oameni, plaje şi cai sălbatici.
Şi o mare liniştită, caldă.
În imensitatea căreia rămâneam singur spre seară, până dincolo de apus.
Într-o tăcere desăvârşită doar de briza foşnitoare a mării, cu luminile hipnotice ale cerului de miazănoapte.
A fost minunat.
Înotând şi meditând, într-o mare fină ca de mătase.
Singur.
După ce toţi au plecat sau încă nu au venit.
Sper să nu se strice şi acolo lucrurile astea frumoase.
Şi rare.
Într-o ţară tot mai zgomotoasă şi superficială.
Chiar sufocantă, prin irespon­sabilitatea celor care au impresia că o stăpânesc.