Fereastra închisorii. Frica cea mare

Într-un acces de sălbăticie oarecum iresponsabilă m-am luat la harţă cu mai mulţi câini fioroşi de stână, tocmai pe teritoriul lor.
Prietenul care era cu mine mi-a spus că nu înţelege cum de nu mi-e frică.
I-am replicat că nu mi-a fost niciodată frică de animale şi îndeosebi de natură.
M-am întâlnit cu urşi, cu lupi, ziua şi noaptea, vara şi iarna.
Am dormit singur în munte, m-am uitat la stele din adâncul pădurii.
Iubesc singurătatea şi izolarea.
Dar niciodată nu am simţit că natura, cu toate ale ei, mă poate angoasa sau înfrica.
Dimpotrivă.
E dăruitoare de linişte şi fericire.
I-am mai spus prietenului meu că totuşi am o mare frică.
De oameni.
De laşitatea lor.
De ipocrizia şi vanitatea fiinţei lor.
De mărunţimea şi limitele înguste care le sufocă viaţa.
De fuga de sacrificiu, de vânzarea aproapelui şi de vocaţia trădării.
De lipsa de recunoştinţă, de relativitatea caracterului lor.
De multe altele.
Cel mai mare pericol al umanităţii sunt însuşi oamenii.
Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate fi neînfricat printre ei.