Fereastra închisorii / Fata pescarului şi copilul muntelui

Doi copii cresc la mare depărtare unul de altul.
Fata de viking printre fiorduri, trăind printre pescarii legendari ai nordului scandinav, iar băiatul în munţii fabuloşi ai dacilor.
Mica norvegiancă copilăreşte într-o lume aspră, dominată de ambivalenţa tărâmurilor insulare şi a apelor reci. Trăind greu de mică, pescuind alături de tatăl său până în nordul îndepărtat al coastei norvegiene.
Încercările dure ale fiordurilor şi mării o înalţă frumos pe verticala interioară a fiinţei, luptându-se pentru fiecare mic pas al devenirii sale.
Băiatul, la mii de kilometrii depărtare, în aceleaşi timpuri, creşte fermecat la rândul lui de o natură celestă. Pierdut şi fericit prin munţii nordici români, se înalţă în viaţă adoptat de zările alpine.
Amândoi, fata şi băiatul, îşi petrec vârstele singuratici şi absorbiţi în cea mai absolută natură. Dincolo de mo­destia şi simplitatea în care îşi trăiesc anii tinereţii, rămâne lupta pentru propriul destin. Cu sacrificii, fără concesii, precum spiritul fiordurilor şi munţilor în care au copilărit: curat şi limpede.
Mai târziu, la anii tinereţii târzii, se întâlnesc miraculos ca doi păstori de închisori. Una în Norvegia, cu faţa spre fiorduri, iar alta în România, înconjurată de munţi.
După primele clipe ale cunoaşterii au senzaţia profundă a unei fraternităţi re­găsite. Parcă despărţiţi cândva, iar acum regăsiţi după un dor reciproc îndelungat.
De fapt uniţi de treimea unei iubiri comune: pentru lumea închisorilor, a naturii verticale şi a oamenilor căzuţi.
Deşi se întâlnesc rar, mica vikingă şi dacul însingurat sunt de fapt tot timpul împreună, precum doi copii ai aceleiaşi iubitoare familii.
Venind din două lumi diferite, dar atât de apropiate: a bravilor vikingi şi a dacilor liberi.
Ajută-ne Doamne să ne preţuim istoria şi să ne trăim bucuria întâlnirii tainice de acum.
Suntem azi două închisori cu adevărat înfrăţite. Îndeosebi prin oamenii acestora, dincolo de orice gratii.