Fereastra închisorii. Errare humanum est, perseverare diabolicum

Un dicton latin celebru.
Nu degeaba.
Fie că a spus-o sau nu Seneca, fărâma de înțelepciune ancestrală cuprinsă în aceste câteva cuvinte pare desprinsă direct din Sfânta Scriptură.

A greşi este, desigur, omenește.
A gândi sau a face strâmb este o însușire a fiecărei ființe umane.
Dar care trebuie să aibă un capăt în timp.
O limită a întinderii existențiale.
A persevera însă în greșeală, în păcat, înseamnă că diavolul a pus stăpânire pe noi.
Deşi știm că-l rănim pe Hristos, având deja conștiința păcatului, continuăm să-l săvârșim.
Să împlinim voia celui întunecat.
Coborând tot mai jos.

Continuăm să facem rele, să umi­lim oameni curați, să condamnăm semeni nevinovați.
Să nu ajutăm, să răspundem cu rău la bine.
Cu ură la dragoste, cu indiferență la milă.
Şi multe altele.
Iar şi iar.
Știm că nu e bine, dar totuși o facem.
Amânând mereu oprirea, punerea stăvilarului interior.
Năravurile vechi nu pot fi învinse decât de puteri mari de lumină.
Atunci când greșim la începuturi, stăpânul nostru e încă Dumnezeu.
Când nu ne putem înfrâna însă, după repetate iertări, ne îndreptăm spre o altă stăpânire.
Din care nu o să mai putem reveni, dacă momentul morții ne prinde acolo.
Să veghem lucid propria curte interioară.
Să perseverăm doar în cele bune ale ei.
Transformând semantica latină de beznă a acestui cuvânt într-una solară.