Fereastra închisorii. Epistolă către fratele meu

Ce poţi să spui? Ce poţi să faci?
Atunci când afli că:
Un prieten din copilărie, blând şi bun, care cu un an în urmă salva oameni bolnavi şi disperaţi, acum agonizează, la doar 45 de ani.
Îngrijit de tatăl său, sub ochii fetiţei sale, în durerea cumplită a soţiei şi a surorilor sale.
Sau când un copil, în inocenţa sa de un an de viaţă, trebuie să sufere chinuri pe care nu le au, la un loc, milioane de păcătoşi înaintaţi mult în viaţă. Şi nu poţi să-ţi dai viaţa pentru viaţa lui.
Ori atunci când cei mai apropiaţi oameni ai tăi o iau la vale, alunecă spre întuneric.
Când moartea nu mai vine firesc, ci se strecoară perfid printre ge­neraţii.
Adună copiii înaintea bătrânilor, fiii şi fiicele înaintea părinţilor.
Dar când camarazii tăi trădează sau te lasă fără coardă în verticalele munţilor existenţiali.
Sau când îţi dai seama că:
Eşti vânat de haite de mizerabili, fiindcă nu vrei să ieşi un pas din cărarea îngustă a dreptăţii şi adevărului.
Şi în mijlocul aşa-zisei democra­ţii, te simţi ca un partizan urmărit de securitate.
Singur, doar cu puterile tale.
Te duci în munţi ca Ogoranu, fiindcă brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
Eşti ciudat, fiindcă nu baţi palma cu bişniţari de interese, şpăgari, mafioţi şi profitori.
Mulţi dintre ei oficiali şi publici.
Când pierzi un proces cu dreptatea în mână.
Sau te trezeşti singur şi fără oxigen la 5000 de metri altitudine şi eşti obligat să ajungi pe vârf.
La 8848 altitudine.
Fiindcă asta e condiţia ta de creştin.
Ce poţi să spui?
Ai datoria de soldat şi urmăritor al lui Hristos să înţelegi că trebuie să lupţi.
Ce poţi să faci?
Acelaşi lucru. Să lupţi.
Să-L urmezi.
În cruce, în jertfă, în iubire.
O scurtă epistolă.
Pentru fratele meu aflat în nevoinţă.
Nu te lăsa.
Nu ai acest drept.