Fereastra închisorii / Duminica Sfintei Cruci

În a treia duminică din post, lumina liturgică se revarsă în inimile oamenilor în forma sfintei cruci. Apogeu simbolic al lumii creştine, crucea exprimă în chipul cel mai adânc taina îndumnezeirii. Deopotrivă mistică şi sfăşietoare, crucea ridică esenţial şi cuprinzător amprenta ontologică a întregului univers şi a fiecăruia dintre noi în parte.

Fie că împlineşte verticalitatea catedralelor, fie că desăvârşeşte rugăciunea inimii, crucea este semnul apartenenţei noastre la Dumnezeu. Simpla ei săvârşire poate însemna recunoştinţă, cere iertare ori mărturisi dragoste de Sfânta Treime.

Dacă Hristos ne-a chemat la mântuire când a urcat crucea întregii omeniri pe Golgota, la rândul nostru suntem datori a răspunde, prin felul vrednic ori nu prin care ne ducem propria cruce. Spre înălţimile Cerului ori spre hăurile pierzaniei.

Deşi e adesea uşoară şi niciodată peste puterile noastre suntem tot mai împovăraţi de această datorie sfântă şi eternă. Deşi povara ei ar trebui să ne înalţe, ne îngenunchează, deşi ar trebui să ne smerească, ne răzvrăteşte. Pedagogia suferinţei ori înţelesurile jertfei ne sunt tot mai străine.

Deznădejdea şi teama de sacrificiu au devenit cotidiene, schimonosind viaţa oamenilor ce uită bucuriile simple ale vieţii. În loc să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările vieţii, ne cerem osândă prin faptul că vrem tot mai mult bine şi tot mai repede.

Crucea este cea mai tainică şi trainică exersare a răbdării. O virtute la fel de înaltă pe cât e mândria de coborâtoare pe scara celestă a urcuşului spre Rai. Atunci când vrei să o lepezi, în loc de uşurare vei simţi îngreunare, fiindcă crucea fiecăruia e peste înţelegerea noastră şi dincolo de firesc.

E o taină aşa de mare, încât atunci când o hulim se aude până la Hristos. Doar Maica Domnului ne mai trece zilele răzvrătirii noastre prin faţa lui Dumnezeu.