Fereastra închisorii / Drumurile noastre cele de toate zilele

Aproape oriunde ai merge în ţara asta atât de frumoasă trăieşti senzaţia celei mai mari neputinţe publice postdecembriste. Sunt deja aproape 30 ani de atunci, iar angoasa drumurilor proaste ori înghesuite este tot mai apăsătoare.

Îngustimea minţii celor care au păstorit drumurile românilor s-a cristalizat perfect în însăşi trupul acestora. Cu un chip chinuit şi chircit, unele drumuri par a fi zămislite pentru realitatea de acum o jumătate de secol. Lipsa autostrăzilor şi a centurilor ocolitoare ale oraşelor devine sufocantă pentru cei care se mişcă dintr-o parte în alta a ţării.

Fatalitatea tâmpilor şi corupţilor cu gulere scrobite au neantizat ori îngustat aceste punţi de legătură, vitale pentru civilizaţie şi prosperitate. Cumplit este că şi ce se construieşte nou se înscrie în tradiţionala paradigmă a mediocrităţii şi lipsei de calitate. Bucăţi de autostradă care se fisurează şi se prăbuşesc ori care sunt sterpe, fără utilităţile necesare. Sau care au lungimi derizorii, fiind parcă doar specimene sau prototipuri. Luna trecută am străbătut Târgul-Mureş, dinspre Reghin spre Sighişoara, timp de o oră şi jumătate. Acum câteva zile am aşteptat mai bine de o oră ca să pot traversa Dejul spre Cluj-Napoca. Venind de la Bucureşti spre Sibiu, pe Valea Oltului, doar minunatele mănăstiri din apropiere te mai întăresc cu răbdare, că altfel îi blestemi pe cei care visează autostrăzi, în timp ce nu sunt în stare să repare în timp firesc un amărât de viaduct.

După ce te bucuri prematur de faptul că poţi să ocoleşti elegant Sibiul, trebuie să te dai jos de pe autostrada către Sebeş, pe vechiul drum, ca mai apoi să te urci din nou pe aceasta pentru doar câţiva kilometri.

Poate n-aş fi atât de rău dacă nu aş fi văzut drumurile de pe alte meleaguri. Deci se poate. Să luăm doar extremele: Spania şi Norvegia. Deşi au văzduhuri şi pământuri dificile climatic, ori prea uscate, ori prea umede, prea călduroase ori prea friguroase, drumurile sunt făcute dintr-un aluat impecabil. Iar noi, binecuvântaţi de Dumnezeu cu echilibru în toate, pe deasupra şi buni brutari, nu nimerim nicicum.

Se pare că nu ne pricepem la turnătorii. De asfalt, desigur, că la cele ce ne-au trimis sfinţii în temniţele comuniste am fost campioni.

Tot aşa se pare că instituţiile anticorupţie au nevoie de multă expansiune şi de structurare pe divizii specializate: drumuri, păduri, restituiri, spitale, energie şi aşa mai departe. Fiindcă vindecarea aia bună şi durabilă, prin educaţie şi conştiinţă, se pare că e încă departe.

Din nefericire, încă prea mulţi se tem doar de legi şi închisoare (în cazul în care se tem), şi mai puţin de mizeria sufletului sau de Dumnezeu.

Iar iubirea adevărată de ţară se vede şi în starea drumurilor, nicidecum în depuneri de jerbe, discursuri ipocrite ori în mereu aceiaşi nemuritori de la televizor.