Fereastra închisorii / Drumul strâmb şi omul sucit

Dacă până acum ne-am plâns, pe bună dreptate, de grozăvia numită drumul Baia Sprie - Bârsana, care ne-a distrus maşinile, ne-a încercat răbdarea şi ne-a prilejuit aducerea aminte nu tocmai respectuoasă de făuritorii acestei stricăciuni de cale, acum, când cu adevărat vedem că se lucrează, tot nu e bine pentru o parte din noi.

Unii nu stau la semafoarele înroşite doar câteva minute, alţii distrug asfaltul proaspăt turnat, iar cei mai lipsiţi de discernământ sar la bătaie la drumari ori în cel mai bun caz suduie în toate limbile lumii.

Nu a trecut o zi fără să nu văd cu ochii mei toate aceste lucruri. Lipsa de regulă, de răbdare, de cedare a spaţiului şi timpului personal în favoarea binelui public este vizibilă. E limpede că drumul cel nou şi bun nu poate fi aruncat din cer precum o curea neagră. Trebuie să aşteptăm acum pentru a ne putea grăbi la anul, să înghiţim praf azi pentru a ne bucura de asfalt curat mai apoi, să înţelegem raţional că doar într-un an drumul acesta abandonat, încremenit în proiect, trebuie să treacă forţat de la o copilărie necăjită la maturitatea cea definitivă.

Că ce alţii nu au făcut în ani destui, alţii trebuie să facă într-un an.

Iar de răspunsurile la multele întrebări ale legii se ocupă cei în măsură.

Altfel, noi toţi, pierdem şi drumul şi banii europeni investiţi până mai anul trecut, parcă spre distrugerea, nu spre refacerea lui.

Pe măsura vehemenţei noastre din zilele în care nu se făcea nimic trebuie să fie răbdarea de acum, când se fac toate odată. Atunci când critici ceva trebuie să ai şi puterea să apreciezi acelaşi lucru când îţi întoarce faţa spre lumină. Când lucrul strâmb se îndreaptă să ne bucurăm. La fel cu oamenii. Că de nu ştim să apreciem îndreptarea, viaţa ne va da înapoi ce ne dorim: strâmbătatea.