Fereastra închisorii / Două pălituri în inimă

E joi, deci e ziua audienţelor cu deţinuţii. Un lucru firesc şi obişnuit în viaţa închisorii. Asculţi cu răbdare tot soiul de poveşti şi dureri, încerci să dai răspunsuri pe măsură. Ajuţi, iar când nu poţi explici de ce.

Urci şi cobori în timpul dialogurilor, astfel încât să vorbeşti pe limba fiecăruia. Şi mai ales să înţelegi universul existenţial al fiecăruia.

Toate bune şi frumoase până ajungi la vreun interlocutor mai deosebit. Ultima dată am avut în faţă, printre alţii, şi un om condamnat pentru crimă. Venit la închisoare dintr-un sat legendar al Maramureşului istoric, de la poalele unui munte fabulos.

Tânăr, pe la vreo 35 de ani, vorbeşte cu o nonşalanţă ciudată. Cu o adresare destul de agresivă şi revendicativă, era nemulţumit de tratamentul medical deşi tocmai fusese externat dintr-un spital penitenciar. Unde primise cea mai bună îngrijire medicală, pentru afecţiuni banale şi mai mult închipuite.

Îl întreb de ce se află la închisoare. Îmi răspunde senin că pentru două pălituri în inimă. Insist şi cer amănunte. Îmi povesteşte că femeia altuia a umblat cu el o vreme. Apoi a vrut să se întoarcă la soţul şi copiii săi, după ce şi-a dat seama că a greşit.

Întemniţatul nostru nu a acceptat şi-a vrut prada înapoi. L-a executat pe soţul femeii cu două lovituri de cuţit drept în inimă. Sau cum spunea el, cu zâmbetul mijindu-i pervers în colţul gurii, două pălituri în inimă. Fără urmă de regret, gândindu-se doar la el şi la muierea furată de la victimă.

Îl întreb dacă în satul natal mergea la biserică. Răspunde răspicat că sigur că mergea, că doar îi om credincios. Se roagă zilnic, dar dincolo de crima oribilă care îi aparţine. Consideră că e drept ce-a făcut.

Îmi dau seama că nu are rost să continui dialogul pe această temă şi renunţ. Îi clarific situaţia medicală şi îi spun: mergi cu Domnul. Mă gândesc că dacă nu-l va lovi vreo căinţă absolută şi cutremurătoare, aleargă rapid pe sensul unic către iad.