Fereastra închisorii / Din nou la stână… etern

Ca în fiecare an, una din ascensiunile existenţiale aşteptate este cea spre stânele montane.
Şi anul acesta prima dată am revenit la aceiaşi stână ca în anul trecut, dar e doar începutul. Urmează multe altele, fiecare unică în felul ei, în ciobanii, mioarele şi poveştile lor.
Drumul către stâna cea dintâi vizitată este absolut fabulos, după cum este şi numele locului său: La Aburi. Am mai povestit şi acum un an, dar în fiecare sezon farmece noi se adaugă celor ale trecutului.
Una din cele mai frumoase şi inedite privelişti asupra Gutinului o poţi experimenta în avanposturile acestei stâne, urcând dincolo de orice civili­zaţie urbană dar totuşi aproape de ea.
Poiana şi atmosfera ei mistică îmi aduc aminte că bunicul meu făcea transhumanţă din Munţii Pindului până la strâmtoarea Bosfor. Cu mii de oi şi cai, până când comunismul cri­mi­nal le-a curmat sălbatic toată această fericire patriarhală, lui şi familiei sale minunate.
Au urmat ani grei de suferinţă, pe care prea puţini îi înţeleg. De aceea când aud vreun dobitoc slăvind comunismul îl întreb cât de mult rahat a lins în acele vremuri oribile.
Dar să revenim la stâna noastră contemporană. Ciobanul nostru era puţin cam entuziasmat de propria sa făptură. Altfel, un cioban talentat şi cu experienţă care vorbea cu câinele de întors turma ca şi cu un om. Iar câi­nele, la rândul său, părea că înţelege perfect vorbele ciobanului, adunând mioarele exact cum îi cerea.
Însă după ce bău cu nesaţ mai multe pă­hărele de horincă, ciobănaşul nostru în­­cepu să ne povestească pe cât de mulţi a picurat el la viaţa lui şi ce alte fap­te de vitejie săvârşi prin stânele mun­ţilor. Gân­­din­du-mă cum să-i po­to­lesc eufo­rii­le violente îmi veni gândul cel potrivit.
 I-am spus ciobanului că am peste 15 ani de temniţă grea şi imediat s-a făcut cuminte aidoma celui mai blând mieluşel de la stâna lui. Simţindu-mă curat că nu am minţit, că doar sunt tocmai de atâţia ani în temniţă, i-am găsit leacul cel spre smerenie. Sau măcar spre puţină necesară spaimă.
Apoi, pe înserat am coborât iar în lu­me. Cu greu, spre tristeţea fiinţei noas­tre profunde, atât de fericită în universul ancestral al stânei.

Binecuvântează, Doamne, viaţa cea biblică a păstoritului. De oi, că de oameni e tot mai greu.