Fereastra închisorii / Deznădejdea…ultima frontieră

Una din cele mai ucigătoare arme ale diavolului, cu care înrobeşte cumplit inima omului, este deznădejdea. Picurată cu viclenie sistematică în sufletul nefericit, fertilizată apoi cu înrudite sminteli precum neputinţa şi însingurarea cea rea, duce de prea multe ori spre punctul final dorit de cel viclean: sinuciderea.
Iar când se întâmplă nenorocirea ne­creş­tinească a curmării propriei vieţi, so­boare întregi de semeni se meta­mor­fozează în judecători atotştiutori şi intransigenţi, care îl urcă din nou pe spânzurătoare pe bietul sinucigaş.
Dacă e şi bogat răposatul e cu atât mai neînţeles. Oamenii tâmpi înţeleg ­foarte greu cum un om înstărit poate ajunge cu ştreangul la gât. E ştiut de la înţelepţi faptul că grămezile de bani nu pot întări ţesătura fină a sufletului uman. Din contră, de multe ori reuşesc să o subţieze şi mai mult.
Numai Dumnezeu ştie ce e cu ade­vărat în inima şi casa omului. Dincolo de zidurile aparent liniştite ale familiilor se petrec adevărate războaie nevăzute, precum în extraordinara carte a Sfântului Nicodim Aghioritul. Convulsii existenţiale profunde, tră­dări conjugale ori poveri financiare prea grele se întâmplă adesea neştiut, doar în spaţiul intimităţii personale.
Cei cu mintea hodinită de prea multă gregaritate şi nepăsare nu pricep disperarea sau angoasa celor îngenun­chiaţi de crucile vieţii. În loc să-i ajute şi să se roage pentru cei care ajung la frontierele deznădejdii preferă să-i toace mărunt în propriul tribunal.
Deznădejdea nu este totuna cu echivalentul său semantic aproximativ şi lumesc numit depresie. E mult mai mult, iar răspunsul adecvat nu poate fi decât duhovnicesc, adică integral fiinţial. De aceea, deznădăjduiţii nu găsesc alinare sau tămăduire adevă­rată decât la Dumnezeu şi la oamenii Lui.
A ajuta un deznădăjduit este una din milosteniile supreme. Iar rezultatul poate fi chiar apostolic: salvarea unei vieţi.
Cea mai tulburătoare mărturie despre deznădejde a lăsat-o moştenire lumii întregi Sfântul Siluan Athonitul, căruia Dumnezeu însuşi i-a răspuns la chinul său interior cu următoarele cuvinte: Ţine  mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!