Fereastra închisorii / Despre reacţia la violenţă

Prin natura profesiei mele am avut de-a face, de-a lungul anilor de închisoare, cu mulţi indivizi a căror stea polară, existenţial vorbind, este violenţa. Fie cea gregară şi sociopată, fie cea inteligent şi subtil pusă în scena realităţii.

Zilele trecute am stat de vorbă, preţ de aproape o oră, cu cineva din prima categorie, adică cu un individ condamnat pentru omor calificat, care i-a dat cu un scaun în cap unui coleg de-al meu. Pe la spate, mişeleşte, doar pentru faptul că acel om îi aplicase în închisoare, cu o zi în urmă, o procedură legală.

După cincisprezece ani de închisoare, ca urmare a faptului că ucisese un membru al familiei sale, se pare că nu înţelesese nimic nici din scopul judiciar, nici din cel divin al pedepsei îndelungate pe care o ispăşea. Îmi spunea că atunci când are dreptate şi întreaga lume nu se învârte după dreptatea sa, închipuită desigur, nu vede altă soluţie decât pumnul.

Dialogul cu el a fost unilateral. Degeaba am încercat să-l conving de cele normale, fie uman, fie judiciar, fie chiar teologic, că omul îmi repeta metalic că atunci când crede că are dreptate, trebuie să o desăvârşească cu orice preţ. Chiar dacă miza era un simplu rest de ţigară, cu care respectivul fusese surprins într-un loc nepermis fumatului. Pentru asta i-a dat altui om cu un scaun în cap. Dincolo de faptul că agresorul este un criminal, iar celălalt un om corect.

Cazul acesta mi-a readus în minte multele nedumeriri, chiar contradicţii, în raport cu cei care administrează violenţa.

Detest orice fel de violenţă, îndeosebi cea fizică. La fel cum îi detest pe cei care nu o privesc ca pe un fapt oribil şi reprobabil. Nu pot să înţeleg cazurile în care un om corect, cu o viaţă normală şi liniştită, se trezeşte lovit, distrus sau chiar doar ameninţat, în mod gratuit şi nejustificat, de vreun semen al său.

Cred că şi doar ameninţarea cu violenţa trebuie sancţionată drastic, fiindcă exprimă ceva satanic. Nu înţeleg ce circumstanţe atenuante poate avea soiul ăsta de gregarism individual şi social ordinar din care se plămădesc cei violenţi şi care de obicei îşi caută doar victime decalibrate sau inocente. Fiindcă violenţa, îndeosebi în forma sa fizică, se împleteşte adesea cu laşitatea şi neegalitatea armelor. Totdeauna mă gândesc la victime şi la lumea lor distrusă şi mai puţin la circumstanţele atenuante stupide şi irelevante ale agresorului.

Cred că politica penală ar trebui să crească semnificativ în intensitate şi întindere reacţia la violenţă, astfel încât fiecare să înţeleagă, chiar cu constrângere, că nu are decât cel mult dreptul să fie violent cu el însuşi. În niciun caz cu oameni nevinovaţi, care nu le-au greşit cu nimic.

Şi din nou nu cred în soluţii fanteziste şi năroade, cum ar fi înfiinţarea unei agenţii specializate de prevenire a violenţei, care să facă cursuri inutile cu cei care sunt deja iremediabil violenţi. Locul lor este altundeva, nu printre potenţiale victime. Ca dovadă stă faptul că şi în închisoare unii continuă să profeseze rănirea celuilalt, chiar şi după ce au fost condamnaţi pentru asta.