Fereastra închisorii / Despre Munţi

Fiecare dintre noi îşi revendică, fiinţial, mai mult sau mai puţin limpede, dar consistent, un tezaur personal care cuprinde lucrurile ce au însemnătate capitală pentru ceea ce suntem şi vrem să fim. Cu alte cuvinte, o discuţie despre rădăcinile şi zestrea noastră, despre ceea ce considerăm că este important şi de neschimbat în viaţa noastră.

Există un nucleu comun al acestor determinanţi ontologici, parcă etern şi amprentat definitiv în inima tuturora, cum ar fi familia şi religia, mai bine zis, credinţa în Dumnezeu. În rest fiecare culege şi alege lucrurile care îi aduc cea mai mare bucurie şi linişte interioară.

Pentru unii, tehnologia şi, în general, avanposturile modernităţii, incluzând facilităţile comunicaţionale şi tot ceea ce promovează urbanitatea exacerbată, sunt indispensabile şi chiar generează depresii şi dependenţă. Adică, multă superficialitate şi nedefinire interioară, care depersonalizează şi îndepărtează omul de rostul său. Pentru alţii, lipsa orizonturilor şi lucrurilor ce rodesc târziu, cu trudă, dar pline de adevăr şi necesitate, este înlocuită de facila filosofie „carpe diem”, unde aventurismul şi mediocritatea sunt figuri centrale.

Pentru cei care iubesc şi cutreieră munţii lucrurile vieţii sunt adânci şi înalte totodată. Plini de caracter, pereni şi fascinanţi prin măreţia lor, munţii sunt modelatori excepţionali de devenire existenţială. Prilej de bucurii şi contemplaţii simple, dar şi izvoare de dileme şi angoase complexe. Munţii te învaţă că tăcerea trebuie să învingă vorbele, că statornicia şi înţelepciunea sunt izbânditoare şi izbăvitoare în cele din urmă şi tot ei îţi sfâşie inima cu cel mai cumplit dor atunci când în jurul tău se întinde pusta, de orice fel ar fi ea. Cine altcineva decât munţii i-au şoptit, ca unui vechi prieten, titlul cutremurătoarei cărţi a lui Ioan Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. O lectură despre munţi şi sacrificiu demn de sinaxare, deopotrivă fascinantă şi obligatorie pentru orice român care îşi iubeşte Patria. Cu Munţii ei Dumnezeieşti.

Pentru mine, munţii în care am crescut sunt leagănul lumii. Pentru nimic nu aş putea trăi fără ei. Munţii Gutin. Cei mai frumoşi munţi din lume. Cred că drumul spre mântuire trece prin ei. Nu întâmplător, acasă la Maica Domnului este tot un munte. Muntele Athos. Nu fără rost Hristos a dat lumii jertfa şi învăţătura sa din înălţimea munţilor, în momentele cruciale ale vieţii sale pământeşti.