Fereastra închisorii. Despre întuneric

Una din angoasele esenţiale, când e vorba de oameni, e laşitatea.
Ca să nu spun că e deznădejde.
Pe vremuri, semenii noştri luau drumul închisorilor comuniste pentru a nu se lepăda de dreptate şi adevăr.
Sau rezistau eroic în munţi pentru a nu-şi vinde conștiința.
Şi nu au trecut aşa de mulți ani de atunci.
Doar puțin mai mult de o jumătate de secol.
Şi jertfa, suferința pentru altul.
Adevărata mărturisire şi urmare a lui Hristos.
Azi, lașitatea a devenit o cunună.
A zilelor în care nu ne mai trăim propria viață, ci pe a altora.
În care ne vindem orizontul, credințele şi străbunii pentru un pic de bine lumesc.
Curajul de a suferi pentru adevăr e considerat o inutilitate.
Iar jertfa o abstracțiune.
Fiecare e pe cont propriu.
Tăcerea celor pe care i-ai ridicat din necaz e un privilegiu.
Obiceiul e să fie chiar ei cei care te taie.
Te suprimă, fără mustrare, din firescul unei existențe la care ai dreptul.
Pe la spate, mișelește.
Şi împreună, nu doar unul.
Cine iubește dreapta măsură are şi curajul înfruntării.
Iar cine nu rezistă ispitei vânzării şi a lepădării de binefăcător fuge.
Se ascunde de sine, păcălindu-şi propria devenire întru lumină.
Dar pe Dumnezeu nu poţi să-l minţi.
Măcar cu El să fim oameni.
Că nu ştiu câţi dintre noi mai suntem după chipul şi asemănarea Lui.
Ar fi începutul sfârșitului.
Se pare că e mai aproape decât credeam cu toții.