Fereastra închisorii / Despre ceea ce noi nu vrem să ştim

Adesea ne plângem de milă pentru lucruri mărunte, peste care trecem greu sau nu le putem împlini cu ceva glorie personală. Ne obosesc responsabilităţile cotidiene. La serviciu e tot mai greu. Acasă totul e pe capul nostru. Nimeni nu ne ajută. Ne descumpănesc ipocriziile semenilor, dar nu suntem departe de măsura lor. Vrem mai mult şi mai bine.

Punem zidurile şi certitudinile înaintea inimii şi a tainei. Ne prefacem că suntem credincioşi, fiindcă în loc să iertăm, judecăm.

Clamăm modestia, dar trăim fălnicia. Ne sperie grozav suferinţa, nu înţelegem rostul sacrificiului.

Toate astea fără să fi avut o încercare, o cumpănă mare în existenţa noastră. Fără nici o boală care să ne amintească de valoarea vieţii, fără nici o tragedie care să ne apese atât de greu încât să nu ne-o mai dorim. Sau fără nevoinţe grele şi îndelungate ca nemâncarea şi frigul, creşterea fără părinţi şi tot felul de sminteli şi ispite sufleteşti care pot strâmba de tot omul.

Nu ştim ce e în inima unui părinte care îşi pierde copilul, care îl vede în spital sau la închisoare.

Nu ne gândim la ce înseamnă deznădejdea unei boli incurabile sau a unei tinereţi frânte de vreun accident cumplit.

Nu ne închinăm, nici măcar prin efortul unei lecturi, la crucea celor care au făcut sacrificii de mucenici pentru patrie şi dreptate, ascunzându-se şi luptând ani lungi şi grei în munţi ori prin crăpăturile pământului, torturaţi în temniţele comuniste sau prigoniţi pentru credinţa lor.

Nu am trăit războaie, deportări, pogromuri, naţionalizări ori alte orori ale istoriei. Nici măcar un cutremur, o avalanşă sau o inundaţie.

Nu tăcem în faţa nevoinţei vreunui monah, care s-a înfrânat şi rugat toată viaţa pentru mântuirea noastră. Şi aceluia îi găsim vreun cusur.

Însă avem impresia că ni se cuvine mult mai mult decât altora, că Cerul greşeşte când ne mai mustră cu o cădere din liniştea cu care ne-am prea obişnuit, ori ne învaţă, prin şcoala durerii, rosturile adevărate ale lumii.

De fapt, noi nu vrem să ştim cât de bine ne este şi cât de mult ar trebui să mulţumim. Şi să nu ne cerem osândă prin aspiraţiile noastre, care nu au legătură decât cu binele nostru cel personal şi care se stinge dincolo de familia şi proprietatea noastră.

Ne putem asemui fie cu un brad, fie cu un mărăcine.

Fiecare liber alege... şi cândva pe măsură va culege.