Fereastra închisorii / Depresia…boala secolului?!

Unul din titlurile bombastice şi alarmiste ale presei electronice m-a obligat la o scurtă meditaţie.
Asupra văicărelii şi neputinţei urcate pe piedestalul alintării publice.
Lamentarea a devenit unul din exerciţiile preferate ale omului contemporan.
Deşi rareori capabil să facă puţin jogging prin aerul curat al pădurii, îşi exersează fervent domestica tristeţe.
Care, de multe ori vine din preaplinul şi preabinele propriei existenţe, de care s-a sactisit în mod iremediabil.
Nu zic că nu înţeleg sau nu am compasiune pentru oamenii care mai fac câte o mică sau mare depresie. Din contră.
Dar parcă sunt prea mulţi, statisticile ventilate obsesiv-compulsiv de o mass-medie jalnică arătând că unul din trei oameni e fie în pragul depresiei, fie tocmai în dânsa.
Numită apocaliptic boala secolului, am impresia că depresia e la rândul său puţin depresivă.
Fiindcă oamenii, în slăbiciunea lor dorită, în loc să alerge de ea, caută să o îmbrăţişeze. Şi o sufocă atât de rău, încât depresia începe să se simtă siluită. Că aşa e mai comod, că cel mai simplu e abandonul.
Iar tăntica asta patologică nu are atâtea braţe pe câţi oameni vor să se arunce în ele.
Astfel că săraca depresie a devenit un lucru fatal, nici măcar nu trebuie să se mai chinuie să pună umbra ei smintitoare pe sufletul omului.
Dar stau să mă întreb, câţi dintre foştii deţinuţi politici, torturaţi îngrozitor în închisorile comuniste au făcut depresie şi şi-au căutat funia izbăvitoare? Eu nu am auzit de nici unul.
Nici măcar la experimentul Piteşti, unde însuşi diavolul a coborât pe pământ.
Câţi din partizanii rezistenţei anticomuniste din munţi au făcut depresie din cauza unei lupte şi supravieţuiri atât de cumplite timp de mulţi ani, încât te întrebi dacă chiar au fost oameni sau făpturi cereşti? Iarăşi nu am auzit de nici unul.
Sau oamenii care au trecut prin experienţele aspre ale bolii sau pierderii de fiinţe dragi şi nu s-au damblagit cu nervii?
Păi şi atunci cum îşi permit aşa de mulţi oameni să facă depresie din tot felul de mizilicuri, de banalităţi? Fără nici un pic de luptă, de împotrivire?
Ce este cu slăbănogeala asta generală, cu lipsa asta de imunitate psihologică?
Sindromul plictiselii, lipsa sacrificiului şi a răbdării şi îndeosebi lipsa de credinţă în Dumnezeu îi împing pe nerăsuflate pe unii oameni în tot soiul de tristeţi de doi bani.
Iar aceştia zac inerţi acolo, aşteptând să-i ridice cei puţini care nu sunt depresivi.

Hai să fim serioşi. Lăsaţi depresia la o parte şi bucuraţi-vă simplu de o viaţă atât de binecuvântată în fiecare zi a ei.