Fereastra închisorii. Democraţia ca o dictatură

Credeam că democraţia este un lucru fără de cusur.
Aproape sfânt.
Că doar pentru asta s-au jertfit martirii în închisorile comuniste, în munţi şi în decembrie 1989.
Dar cum neprihănit e doar Dumnezeu, orice lucru lumesc admi­rabil are şi partea lui întunecată.

Unul din principiile democraţiei spune că minoritatea trebuie să se supună majorităţii.
Principiul e principiu şi trebuie res­pectat.
Dar ce ne facem când majoritatea impune minciuna, strâmbătatea sau chiar hoţia?
Adică tocmai valori antidemocratice.
Cazul cel mai elocvent sunt alegerile electorale.
Trebuie minoritatea cea dreaptă şi inteligentă să le înghită?
De aici coborâm în istorie şi metafizică.

Mulţi eroi, care s-au sfârşit în închisorile comuniste au mărturisit despre poporul pentru care şi-au dat viaţa că nu numai că nu a me­ritat asta, dar chiar este complice la crimă.

De multe ori democraţia nu a fost salvată de majoritatea la care se închină ca la un stăpân, ci chiar de minoritatea pe care o brutalizează.
Paradoxal nu?

Şi atunci ne întrebăm dacă un lucru bun impus prin dictatură e mai dezirabil decât unul prost dictat de democraţie?
Dificil de înţeles.
În orice caz, democraţia trebuie aleasă întotdeauna în locul dictaturii.
General vorbind, indiferent de slăbiciunile şi căderile ei, demo­craţia este lumină iar dictatura întuneric.
Chiar dacă imperfectă, iar câ­teodată nedreaptă şi chiar agresivă cu inteligenţa, adevărul şi dreptatea, democraţia rămâne cea mai avansată soluţie omenească pentru societate.
Şi trebuie apărată chiar şi atunci când nu ne convine.