Fereastra închisorii / De Mihail şi Gavril

Sărbătoare mare a creştinătăţii. Ne în­tâlnim mai mulţi prieteni şi o luăm spre munte.
Dacă nu ne rugăm cât ar trebui, măcar să dăm slavă lui Dumnezeu printr-o plecare de o jumătate de zi, din lumea cea prăfuită de jos.
Urcăm spre Gutin, pe Valea Şuiorului. Tomnatecă şi mistică ca întotdeauna, dar parcă mai frumoasă ca niciodată. Înţesată de frunze şi de lumina celui mai tainic anotimp, valea montană îl fascinează imediat pe un prieten, care o vede pentru prima dată.
Trecem pe la prietenii noştri ce stau de peste 30 de ani în vârful muntelui, de­parte de civilizaţie şi ne mirăm încă o dată cum au rezistat acolo. Sunt deja la a treia generaţie şi cu toate că trăiesc în condiţii foarte dure nu le-a dispărut seninătatea de pe chipuri.
Iar pe Nelu, bătrânul familiei, nu l-a părăsit ce este mai important: rugă­ciunea şi mulţumirea închinate Maicii Domnului, pe care o iubeşte în felul lui simplu şi aspru, de om al muntelui.
Ajungem pe marginea lacului, facem focul şi bem o horincă adevărată. Privim prin flăcările înalte muntele alb de zăpadă, ne pierdem în poveşti iar timpul trece prea repede. Imediat se lasă seara şi începem coborârea spre locurile de care am fugit.
Ne mai hodinim pe traseu, cu sufletele vesele şi curăţite de sălbăticia locu­rilor pe unde am umblat.
Apoi, o întindem cu poveştile până seara târziu.
Cu certitudine, astfel de zile memorabile ne vor marca memoria şi prietenia.
Cu promisiunea că vor fi tot mai dese.
Acolo sus, în bucuria muntelui, te rupi, măcar pentru o zi, de o lume din ce în ce mai irespirabilă.

Fericirea e atât de aproape. Doar că e sus şi trebuie să urci puţin până la ea.