Fereastra închisorii. De la Rohia pentru mine

Aproape toată lumea a auzit de monahul de la Rohia.
Pe numele lui de lume Nicolae Steinhardt.
Scrierile lui sunt la fel de profunde precum anii grei de închisoare comunistă prin care a trecut exemplar.
Şi din care a ieșit îmbogățit, până aproape de sfințenie.
Una dintre ele se potrivește perfect şi expresiv cu cel ce experimentez eu existențial zilele astea.
Citez: „Cu mincinoșii, cu șme­cherii, cu oameni cu două feţe şi două grăiri - nu poţi alcătui ansambluri sociale, viabile şi în progres… cu lemne putrede şi cu cărămizi defecte - nu poţi ridica o casă temeinică…
Tot astfel şi cu indivizi corupți şi subminați de ipocrizie, necinste, invidie…cu indivizi care-şi găsesc supapa psihică şi plăcerea supremă în a-şi denunța semenii şi a le pregăti curse şi ambuscade şi belele; şi care-şi practică dezinvolt duplicitatea; n-au probleme – nu poţi spera altceva decât soarta castelului din cărţi de joc când se deschide fereastra şi le împrăştie vântul”.
I-am regăsit total pe aceşti oameni, din cuvintele de mai sus, în actuala mea ogradă sufletească, în trăirile mele de acum, încât orice altceva e de prisos a fi grăit.
Vii, actuali, cu apucăturile şi căderile lor, exact ca în descrierea monahului de la Rohia.
Cum e să te trezești brusc că tocmai oamenii pentru care te-ai jertfit mai mult te hăcuiesc pe la spate?
Că doar acolo unde nu e morală nu e nici măcar curaj.
Onoarea şi verticalitatea sunt abstracțiuni absolute şi intangibile pentru acest soi de oameni.
Şefu în sus, şefu în jos, să trăiți şi multe altele din astea pe față.
Pe din dosuri doar pumnale.
Sunt convins că ar fi fost tor­ționarii perfecți de altă dată a criminalului sistem carceral comunist.
Eu ce pot să le spun?
Un singur lucru: facă-se voia lui Dumnezeu.
Şi încă ceva: nu sunt pe departe nici Nicolae Steinhardt or monahul de la Rohia.
Doar un simplu vânător de munte.
Dar sunt.