Fereastra închisorii / De ce nu suntem (încă) la semnele cele bune

Multe, prea multe lucruri, ne arată că nu suntem încă în familia celor pe deplin ci­vi­lizaţi şi sănătoşi social, spre nefericirea pateticilor noastre mândrii colective. Iată doar câteva, venite în gând la o minimă reflecţie:
Deşi avem o natură binecuvântată, poate cea mai frumoasă din Europa, continuăm să o spurcăm iresponsabil, prin micile mi­zerii aruncate la picnic, trecând prin mi­crohidrocentralele ucigaşe de râuri montane şi până la defrişările uriaşe ale mafiei lemnului.
Noroc cu câteva organizaţii non-guvernamentale excepţionale, care se chinuie paradoxal să convingă autorităţile că trebuie să facă ce au de făcut prin însuşi natura existenţei lor.
Suntem în continuare prea gălăgioşi, dez­măţul sonor fiind unul din semnele primitivismului şi gregarismului. De la mane­lele ascultate la maxim prin curţile ciocoilor de modă nouă, asezonate cu dedicaţii publice la microfon, şi până la festivaluri megadecibelice petrecute la Cluj-Napoca, vedem că gălăgia, urletele şi agitaţia au luat locul liniştii şi bunei-cuvinţe publice, chiar şi în inima Tran­silvaniei.
Noroc cu serviciul naţional de intelligence care face lucruri bune în tăcerea ne­ştiutelor.
Deşi spune că e profesor de drept, prima­rul Clujului răspunzând recent unor sesi­zări întemeiate ale cetăţenilor deranjaţi de orgiile acelui festival, spunea inocent că avantajele producerii sale în mijlocul urbei sunt mai mari decât dezavantajele, uitând că drepturile omului sunt de natură absolută şi individuală, nefiind condi­ţio­nate de avantaje comerciale sau de voinţa unei majorităţi care iubeşte dezmăţul sonor şi nu numai.
Noroc că Clujul are mulţi oameni de an­vergură mai înaltă chiar şi decât cea a sunetelor din tot acest festival.
Apoi corupţia, prostia şi individualismul. Nu le-am învins, nici măcar îngenunchiat. Oamenii cei mulţi sunt deja aproape indiferenţi la miza socială uriaşă a inte­gri­tăţii, preferând în continuare meschinul şi imediatul bine personal în loc de interesul public şi o sănătate generală mai abstractă, dar atât de necesară. De prostie nu are sens să vorbim prea multe, atâta timp cât lumea mai aplaudă hipnotic cântările unui popă cu apucături de diavol. Ca sminteala să fie completă îi mai pupă şi mânuţele la sfâr­şitul concertului, după ce-l sufocă cu buchete de flori ca pe o femeie preţioasă.
Noroc cu călugării curaţi din sihăstriile munţilor şi cu o mână de profesionişti care mai aleargă după marii rechini, că cei mici se zbenguie tot mai liniştiţi.

Poliţiştii care ne apară de cele rele şi de cei răi (ca să nu mai vorbim de cei care lucrează în închisori) au de partea lor legi slabe, care priesc apucăturilor, inclusiv criminale, ale borfaşilor. În toată Europa statutul celor care apără legea este unul de puternic impact public. Un prieten care străbate cu camionul tot spaţiul comunitar îmi spunea că are, peste tot, o strângere de inimă când vede oamenii legii, deşi ştie că aceştia l-au tratat elegant fiindcă a fost mereu corect. Dar la fel ştie că dacă greşeşte nu există cale de întoarcere, iar reacţia acestora e decisivă, chiar dură când e necesar. La noi, toţi beţivii, cocalarii şi iresponsabilii se răţoiesc la poliţişti, atunci când nu au tupeul să-i lovească sau chiar să-i omoare.
În tot acest timp însă şefii cei mari ai celor care trudesc pe frontul ordinii publice se pensionează la 40 de ani cu pensii exorbitante, după care revin cu salariu tot acolo, în loc să meargă la capătul pământului fericiţi de o asemenea tinereţe nemeritată (acum e cazul să-l amintim de bine pe micuţul de la Cluj, care dincolo de cinismul ordinar al tăierii hăhăite a salariilor, a gândit bine că nu e normal să bei de două ori lapte bugetar de la aceiaşi vacă, în timp ce alţii ioc).
Noroc că onoarea şi simţul datoriei, îndeo­sebi la cei care nu se văd, încă există.
Ar mai fi destule, dar mai puţinele exemple de bine şi normalitate ne îngăduie să rămânem cu speranţa că într-o bună zi vom ajunge să fim, să devenim, pe măsura sfintei naturi şi bogăţii cu care am fost fericiţi de bunul Dumnezeu. În mod sigur, nu întâmplător.
E vremea să înţelegem, fiindcă deja au în­ceput alţii să muşte cu nesaţ şi din această ultimă garanţie că suntem hărăziţi unui destin fericit.