Fereastra închisorii / Cum ţi se poate schimba viaţa

Vorbim de un braşovean cu o viaţă normală. Fără probleme cu legea, chiar fost militar. Toate bune şi fireşti până la un moment dat.
Un bun prieten, cu părinţii bătrâni şi bolnavi, îl roagă să-i ducă într-un mic pelerinaj la Mânăstirea Prislop, la mormântul marelui mistic Arsenie Boca.
Omul acceptă cu bucurie, iar maşina se umple repede cu prietenul său împreună cu cei doi părinţi. Mai mult, o ia şi pe prietena sa. Cu totul cinci oameni.
Călătoria decurge liniştit până la Prislop, iar spiritul mânăstirii le oferă liniştea căutată, precum şi speranţa unor bătrâneţi mai bune pentru cei doi seniori. La plecare a condus prietena sa, dar la întoarcere conduce el.
Oboseala şi graba de a ajunge acasă şterg tot mai mult din limpezimea atât de necesară oricărui stăpân de maşină.
Pe drumuri sibiene, la Tălmaciu, în clipele apusului şi nu departe de Braşov, omul nostru aţipeşte fatal. Maşina curge necontrolată printr-un şanţ de pe marginea drumului şi se opreşte violent într-un cap de pod.
Urmările sunt cumplite: cei doi bătrâni aflaţi pe bancheta din spate mor pe loc datorită fragilităţii şi vârstei. Copilul lor, adică prietenul şoferului şi chiar cel care iniţiat călătoria, este grav accidentat, dar trăieşte. Prietena şoferului rămâne şi ea cu sechele serioase.
Singurul care scapă cu bine e tocmai cel despre care povestim.
Acum se află în faţa noastră, în penitenciar, aşteptând liberarea condi­ţionată dintr-un mandat de trei ani şi opt luni cu executare.
Citesc spăşit povestea din dosar şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în gând că nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Oricând, oricui i se poate întâmpla. Şi nu e doar închisoarea, sunt toţi oamenii aceia pe care i-ai nenorocit sau omorât fără intenţie, chiar iubindu-i sau îndrăgindu-i.
Din senină, viaţa noastră poate deveni într-o clipă ceva de neînţeles şi de nesuportat.
O meditaţie necesară pentru vremurile în care ne văicărim de micile greutăţi ale vieţii sau ne plângem de milă că nu suntem suficient de fericiţi.
Gândiţi-vă adesea la alţii. E tămă­duirea divină a bolii iubirii deprimante de sine.