Fereastra închisorii. Cu mască şi fără mască

Compararea angajaţilor din sistemul public cu cei din cel privat din România e deja o dilemă clasică şi enervant de repetitivă.
Tulbure şi antagonică, reflecţia pe această temă este adeseori iraţională şi chiar ridicolă.
Toată lumea ştie că sistemul pu­blic a exportat foarte multă in­teligenţă şi competență spre cel privat şi peste graniţele ţării.Şi nu prea e pregătit să le pri­mească înapoi.
Problema este că veşnica restructurare a sistemului public a devenit un nod gordian.
Pe care mulţi ar vrea să-l taie în mod barbar cu sabia, în absenţa unor soluţii corecte şi oportune, care să discearnă între unde trebuie radiat şi unde trebuie adăugat.
Fiindcă sunt angajaţi în sistemul public care, cu adevărat, au o cruce grea de dus, pe când alţii zburdă prin lene, mediocritate şi salarii ne­cuvenite.
Un simplu exemplu e elocvent.
Cu un grad ridicat de rudenie, ca să nu fie comentarii de subiectivism.
Cum poate un poliţist de penitenciare care este supraveghetor pe o secţie de deţinere cu 300 de deţinuţi să aibă un salariu semnificativ mai mic decât un polițist local?
Primul munceşte în condiţii de risc şi stres extrem, cu o expunere psi­ho­logică şi chiar existențială ma­xi­mă, pe când cel de-al doilea, ade­sea neșcolit, pilangiu şi grobian se plimbă întru pierderea timpului prin oraş, cu niște competențe rarefiate şi penibile, reușind cel mult să facă o muncă de clovn comunitar.
Nu insistăm asupra comparației dintre poliția națională şi cea lo­cală, fiindcă e şi mai groasă treaba.
Cu toate astea, ca să fim drepți până la capăt, trebuie să remar­căm că şi în sistemul penitenciar, ca în toate sistemele publice, inechitățile din interior sunt reale.
Iarăşi, un simplu şi ilustrativ
exem­plu.
În timp ce marea majoritate a an­ga­jaților din penitenciare sunt obli­gați, de lipsa teribilă şi croni­cizată de personal, să presteze foarte mul­te ore suplimentare, să renunţe la con­cedii şi unii chiar să îndepli­nească singuri atribuțiile a două sau chiar trei funcții, alţii îşi permit
să-şi conserve propria lene şi me­dio­critate.
Am fost dezgustat să aud că nişte colegi de pe la un mare şi celebru penitenciar transilvănean, cu cagule pe faţă, dar se pare şi pe minte şi pe caracter, îşi bat joc de această fantastică solidaritate şi camara­derie de breaslă.
Dar doar ei, fiindcă omologii lor din tot sistemul penitenciar au în­ţeles că trebuie să-şi ajute necon­diţionat colegii aflaţi în nevoinţă.
Adică, domnişorii cu ceva muşchi de pe lângă Klausenburg îşi pierd cumpătul ardelenesc când trebuie să participe la efortul comun de sacrificiu al colegilor lor, cerând să fie lăsaţi în pace în timpul serviciului, adică să doarmă, să întindă de fiare şi să citească, iar sporadic să mai facă câte o misiune.
Că vezi domnule, ei sunt speciali, de elită şi nevăzuţi la chip şi nu pot face decât treburi de înaltă calificare.
Atât de speciali, încât CPT şi CEDO spun de multă vreme, în rapoartele/hotărârile lor publice pentru toată lumea, că trebuie restructurată din temelii activitatea acestor structuri.
Şi sunt foarte de acord. Dacă în alte sisteme de forţă trupele speciale sunt foarte utile şi am toată admi­ra­ţia pentru misiunea lor, în penitenciare nu avem nevoie de nicio cagulă.
Doar de profesionişti, inteligenţi şi echilibraţi, puternici şi deter­mi­naţi, disponibili şi specializaţi în inter­venţii, dar fără nicio mască.
Şi mai ales fără nicio figură şi statut special.
Când am fost primul comandant de incident critic din sistemul pe­nitenciar şi am condus trupele de speciale din mai multe instituţii, într-un penitenciar departe de casă, aflat în prag de colaps, nu am dormit deloc trei zile.
Timp în care am negociat pe aco­pe­rişurile închisorii, în camerele de detenţie, în curţile de plimbare, pe antenele de comunicaţii.
Singur, fără mască, printre sute de deţinuţi revoltaţi. Doar ca să adu­cem pacea, fără nicio victimă ome­nească.
Şi am reuşit. Inclusiv cu sprijinul deosebit al mascaţilor noştri de la Iaşi. Conduşi de un profesionist ex­cepţional. Calm şi răbdător, harnic şi echilibrat, excelent tactician, foar­te eficient şi legalist în intervenţii.
Nu ne-am lamentat nicio clipă, deşi după trei zile extrem de intense în mijlocul unui penitenciar general revoltat, în care am trăit o expe­rienţă copleşitoare, de limită exis­tenţială, cred că nu mai arătam ca nişte oameni normali.
Am venit în regim de urgenţă acolo, de la sute de kilometri depărtare, după o zi grea de muncă acasă, am ajuns la miezul nopţii într-o închisoare turbată pe care nu o vă­zu­sem niciodată, ne-am făcut datoria trei zile încontinuu şi am plecat.
În concluzie, cu voi, colegii mei cu prea multe măşti, de puţin mai încolo de Maramureş, nu aş pleca în nicio misiune dificilă.
Fiindcă nu aş avea încredere.
Şi se pare că nu rezistaţi la efort.
La muncă şi loialitate instituţională cu voi, că sigur vă reveniţi.
Nu aveţi de ales.
Sau plecaţi.
E simplu.
Aşa ar trebui pusă problema.
Că atunci, leii sigur devin pisici.
Ştiu sigur asta.