Fereastra închisorii / Crucea oamenilor

Am mai scris despre subiectul de faţă. Revin, fiindcă mi se pare capital.

Fiecare om are o cruce de la Dumnezeu. Unii, cumplită, alţii, grea, cei mai mulţi dintre noi, uşoară. Paradoxal, cei ce se tânguiesc mai tare sunt cei cu crucea uşoară. Cert este că, fără cruce, omul se sminteşte, uneori chiar înnebuneşte de prea mult bine. Cuvintele Sfântului Siluan Athonitul în seama acestui subiect existenţial sunt profetice şi spuse cu cel mai înalt har dumnezeiesc: „Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjduiţi”. De fapt, sunt însuşi cuvintele Domnului către sfânt, ca răspuns la deznădejdea ontologică şi sfâşietoare a monahului athonit.

Se spune că greutatea crucii unui om este măsura iubirii lui Dumnezeu pentru el. Adică, cu cât eşti mai încercat în viaţă, cu atât Cerul te iubeşte mai mult. Oamenii nu înţeleg această taină, găsind-o iraţională şi nedreaptă. Tâlcul duhovnicesc e simplu, însă, dar noi suntem prea apăsaţi de logica propriei fiinţe ca să pricepem faptul că ai mai multe şanse la mântuire din suferinţă, din jertfă, decât din fericiri lumeşti facile.

Cunosc oameni care trec, în plină tinereţe, prin boli cumplite, dar care luptă cu o putere nelumească să învingă boala pentru a rămâne lângă copiii lor. Cunosc oameni care se vaită ipohondric de boli închipuite, iar cu toate că medicii le spun că sunt sănătoşi, ei îşi caută boala cu lumânarea.

Știu despre oameni care s-au chinuit o viaţă să aibă un copil, iar atunci când s-a născut pruncul, a rămas imobil pe viaţă în cărucior, iar şi viaţa aia cu orizont foarte scurt. Dar cu toate acestea, acea mamă, săracă, iubeşte toţi copiii sănătoşi ai altora şi pare veşnic fericită. Știu oameni care au mulţi copii sănătoşi şi neschilodiţi de nicio boală, cu situaţie materială bună, care se lamentează că nu-i pot creşte şi se uită cu neiubire către alţi copii.

Zilele trecute vedeam la televizor cazuri inimaginabile de accidente rutiere, în care şi-au pierdut viaţa doi părinţi şi doi copii, sau o mamă însărcinată împreună cu copilaşul ei de doi ani. Tot zilele trecute trebuia să ascult pe cineva care se plângea că se plictiseşte şi că regretă că bugetul personal nu-i permite mai multă distracţie prin bodegi.

Unii se luptă să rămână normali sau în viaţă după încercări nefiresc de grele, alţii îşi cer osândă de prea mult bine. Primii cer iertare şi putere de la Dumnezeu în tăcere, ultimii hulesc zgomotos Cerul că nu primesc şi mai mult bine decât cel îndestulat pe care îl au şi nu ştiu să-l preţuiască..

Răspunsul asupra mântuirii cred că e simplu în aceste cazuri. Cei din jertfe pierd vremelnicia şi câştigă veşnicia. Ceilalţi, tocmai invers. Mă rog să fim cât mai puţini cei cărora azi ne este atât de bine, dar nu ştim unde vom petrece dincolo…în lumea cea fără de margini.