Fereastra închisorii / Crimă şi pedeapsă

Emoţia publică din ultima vreme, legată de comiterea unor infracţiuni oribile, de orice fel ar fi acestea, este legitimă şi pe bună dreptate trebuie să conducă la schimbări în politica penală. Orice cetăţean are dreptul să-şi exprime propriile opinii, chiar exagerate, iar docţii care consideră că deţin exclusivitatea căii drepte ar trebui să coboare puţin în stradă, în lumea reală.

Dincolo de analizele televizate, mai mult sau mai puţin avizate, şi de spectacolul mediatic general, ne întrebăm care este cel mai corect şi eficient răspuns la cea mai abjectă formă de criminalitate: cea îndreptată împotriva vieţii, integrităţii corporale, echilibrului psihic ori, cumplit de grav, împotriva inocenţei copiilor.

Cel mai mare obstacol spre o abordare corectă în acest caz este metafizica juridică excesivă, peroraţia academică ipocrită ori tot felul de incantaţii ale unor şamani publici care nu ştiu mare lucru despre viaţă.

Un bun exemplu de urmat ar fi modelul american, care exprimă cel mai proporţional zicerea noastră populară: după faptă şi răsplată. Un model care dovedeşte clar că viaţa este înţeleasă cu adevărat, ca cel mai de preţ tezaur al omenirii.

Creatorii legii penale ar trebui să înţeleagă că dreapta măsură pentru o infracţiune din categoria celor oribile trebuie să cuprindă, pe lângă expertiză juridică, şi înţelegerea profundă şi concretă a ceea ce se întâmplă cu inima şi mintea unui copil abuzat, cu familia unui om ucis mişeleşte ori cu echilibrul interior al unei femei violate. Adică, cum darurile primite de om de la Dumnezeu, o singură dată, sunt pângărite ori suprimate de tot felul de dezaxaţi ori îndrăciţi.

Ar trebui să se nască şi pe la noi instituţia închisorii pe viaţă, fără posibilitatea eliberării condiţionate, un regim penitenciar altfel calibrat pentru cei ce recidivează în materia infracţiunilor de gravă violenţă şi pedepse maxime pentru cei care batjocoresc copii.

Şi mult mai multă grijă pentru victime, pentru cei care au avut de îndurat lucruri cumplite, la graniţa degradării umane. Mai puţine circumstanţe atenuante şi clemenţă nejustificată pentru criminalii cu premeditare, pentru violatori ori pedofili.

N-am să uit niciodată tristeţea unui om care împarte dreptatea şi care, ca urmare a pedepselor exemplare aplicate unor astfel de infractori, a fost întrebat ironic de către un coleg, cică în numele echilibrului: „Empatizezi cu victima?”. Oare cu cine, Doamne, ar trebui să empatizăm? Cu fiarele, cu demenţa, cu cruzimea, cu laşitatea? Ori să ne apărăm viaţa şi copiii?

Acum ceva ani l-am întrebat pe un deţinut, în curtea închisorii, pentru ce este condamnat? Mi-a răspuns, sactisit, chiar surâzător: pentru două „mortăciuni”. Fiind novice în închisoare, n-am înţeles prea bine. Era vorba, de fapt, de doi oameni nevinovaţi. Cu familii. Buni la suflet. Care îşi iubeau copiii şi semenii. Care nu au ridicat niciodată mâna asupra nimănui. Şi cărora acest criminal le-a luat viaţa. Iar acum trăieşte fără regrete, cu somn liniştit în temniţă. Care nu exclude repetiţia ucigaşă la nevoie.

Mai are oare acesta dreptul la libertate?

Judecaţi dumneavoastră şi cei care fac legi!