Fereastra închisorii. Copilul

Născut în zorii anului, copilul a iubit cu nesaţ viaţa, încă de la prima respiraţie.
Salvat de un elicopter şi de un doctor timişorean cu har de la Dumnezeu, în chiar prima zi a vieţii sale.
Ireal de frumoasă şi bucuroasă că trăieşte, fetiţa cere doar să rămână cu noi.
Există miraculos, fără a avea în trupul ei pur multe lucruri fără de care noi nu am putea trece nici măcar o zi.
Un adevărat soldat a lui Hristos, care îşi duce crucea fericindu-se de fiecare clipă tainică a lumii.
Dar şi plângând de dureri care pe noi ne-ar deznădăjdui imediat.
Plecată în Italia, pentru marile operaţii care o vor face să-şi amâne angelizarea, copilul nostru recunoaşte doar feţele părinţilor săi iubitori.
În rest, injecţii, branule, anestezii, sonde, proceduri medicale agresive şi dureroase, o lume nouă şi necunoscută.
Dar singura care îi poate dărui viaţă în continuare.
Pruncul cel atât de încercat e o teologie în sine.
Nimic nu mi se mai pare greu, de nesuportat.
Îmi dau seama cât sunt de fericit şi liber.
Iar când îmi zâmbeşte am impresia că se deschid cerurile.
Fiecare cuvânt pe care îl scriu e însoţit de multe lacrimi.
Fără oprire.
Şi o trăire pe care nu am mai simţit-o decât în Muntele Athos.
Când stăteam pe malul mării la Iviron şi am văzut că vine Cineva pe apă.
Maica Domnului cu tine, copil sfânt! Sunt sigur că vei fi bine.