Fereastra închisorii / Comunicare publică

Că vrem sau nu vrem, nu există nici un dubiu că a comunica public inteligent este una din cheile esenţiale de imagine şi dezvoltare a oricărei instituţii.
Există instituţii care deşi sunt deficitare şi chiar subdezvoltate în conţinuturile lor profesionale totuşi comunică bine, ceea ce induce falsa percepţie că sunt pe drumul cel bun.
Cum, în acelaşi timp, există alte instituţii care deşi generează performanţă socială nu comunică eficient, ceea ce le aduce deservicii majore de imagine publică.

Desigur, în cazurile complet fericite cei care sunt buni şi comunică bine, iar în cazurile complet nefericite cei care sunt răi comunică la fel de rău.
Îmi amintesc că nu demult am avut de dat nişte răspunsuri unui ziar local cu privire la instituţia pe care vremelnic o conduc.
Lucrurile stăteau în felul următor: un jurnalist filmase în spaţiul public un agent din compunerea escortei de la penitenciar ocupându-se cu alte lucruri decât cele profesionale.
Mai concret, acesta însoţea deţinuţii care salubrizau străzile oraşului iar printre cele ale serviciului mai butona şi pe o reţea de socializare.

Culmea este că, în aceeaşi zi, un control intern al unităţii a constatat acelaşi lucru, deci evidenţele erau clare ca lumina zilei în sensul că omul nostru nu îşi făcea pe deplin datoria.
Am sunat imediat la redacţia ziarului şi le-am spus că cele relatate de ei în articolul publicat se confirmă şi că îmi cer scuze public comunităţii, pe care o asiguram totodată că vom dispune măsurile necesare în respectivul caz.
Ziaristul a rămas consternat că ne recu­noaştem şi asumăm vina din prima, că ne prezentăm scuzele instituţionale faţă de comunitate şi că nu încercăm să o dregem, invocând tot soiul de explicaţii ipocrite.
Jurnalistul mi-a mai relatat că nu a mai întâlnit o astfel de reacţie, paradigma gene­rală fiind cea de a căuta explicaţii forţate şi de a temporiza recunoaşterea greşelii.
Ceea ce, bineînţeles, îi motivează pe cei din mas-media să continue investigaţiile şi să ţină lupa pe subiect, prezumând că reacţia de neasumare denotă că e ceva de ascuns în spatele acesteia.
Am văzut de-a lungul timpului că multe instituţii aplică această politică toxică de comunicare, în care negarea cu orice preţ, chiar şi cu cel al ridicolului, a propriilor greşeli, este avanpostul oricărei reacţii faţă de interogaţiile comunităţii.
După principiul creştin conform căruia orice greşeală nemărturisită nu poate fi iertată, instituţiile în cauză preferă lân­cezirea în starea aceasta de păcătoşenie socială.
De parcă, sfinţenia s-a născut în vreuna din aceste aşezăminte, de multe ori vai de mama lor.
Că doar prostul dacă nu-i fudul nu-i prost destul.