Fereastra închisorii. Școala

Cândva, şcoala era şcoală. Acum, a ajuns ceva aproape derizoriu.
De la grădiniţe monitorizate video de părinţii speriaţi de creşterea unui singur copil şi până la plagiatele rechinilor universitari avem un continuum educaţional contorsionat.
De diletantism şi lipsă de devenire existenţială.
De lipsa de har pedagogic a multor profesori.
De fragilitatea copiilor.
De părinţi care nu au timp de propriile odrasle.
Cine vrea să termine o facultate o poate face oricum, oricând, oriunde.
Chiar şi la universităţi mai răsărite.
Indiferent dacă are sau nu chemare, chiar dacă citeşte şi se exprimă greu. Chiar şi dacă e cu retard cognitiv.
Cunosc oameni care au doctorat, dar mintea lor în singurătate nu poate trece nici măcar de un bacalaureat corect.
Şcoala în loc să formeze a ajuns să sufoce, câteodată să deformeze.
Să fie o arenă tot mai îndepărtată de viaţa reală.
În zilele de azi, marele subiect de dezbatere publică a ajuns educaţia sexuală.
Nu că nu ar fi abordabilă şcolar.
Dar nici să o clamezi ca o prioritate nu ţine de normalitate.
După cum nici metaforele de prost gust a unui popă şpăgar de la malul mării nu sunt acceptabile.
La cele două extreme e multă prostie şi încrâncenare.
La mijloc nu e aproape nimic.
Poate doar copiii, abandonaţi în clivajul acesta ipocrit.
Înainte de educaţia sexuală, poate că discipolii ar fi bine să înveţe despre abţinere, sacrificiu şi valorile perene ale umanităţii.
De rânduiala firească a lumii, cum a fost ea lăsată de Dumnezeu.
Poate o materie despre rezistenţa anticomunistă din închisori şi munţi i-ar ajuta să-şi clarifice şi interiori­zeze singuri zbuciumul sufletesc, adolescentin.
Nu trebuie să le livrăm noi informaţii. Au destule.
Nici soluţii. Trebuie să le descopere singuri.
Copiii trebuie să înveţe despre lucrurile esenţiale şi exemplare.
Atunci, vor putea să facă cele mai bune alegeri pentru ei.
Şi pentru noi.