Fereastra închisorii / Chipurile corectitudinii

Precum toate virtuţile, dar şi patimile, corectitudinea este de mai multe soiuri. Cu diferite rădăcini, felurite întrupări şi, ceea ce este decisiv existenţial, anumite praguri. Şi îndeosebi limite, ca o măsură a întinderii sale de valoare în caracterul omului.           

Pentru prea mulţi, această trăsătură capitală de conştiinţă este cuprinsă între un orizont pavlovian, ce descrie pe cerul psihologic doar resorturi şi consecinţe primitive de natura recompenselor sau evitarea neplăcerilor, precum şi calcule de oportunitate care o fac conjuncturală şi superficială.

Pentru prea puţini este o datorie ontologică.

Pentru cei rari, îmbunătăţiţi în ale duhului, vine firesc din lumina interioară a inimii şi învăţăturii lui Hristos. Şi o dată cu ea, lupta şi jertfa.

În cuvinte simple, majoritatea semenilor noştri sunt corecţi de teama unor neplăceri individuale sau pentru a fi gratulaţi cu mărunte aplauze sociale, fără a crede interior în valoarea corectitudinii, ca o parte obligatorie a sănătăţii condiţiei umane.

Frica de instituţiile anticorupţie, de închisoare, de despărţirea de familie generează un oarecare autocontrol al apucăturilor legate de fraudarea regulilor şi dreptei măsuri. În momentul în care propriile calcule şi anticipaţii de factură pseudojudiciară le indică unor astfel de indivizi că probabilitatea de a fi prinşi sau surprinşi este minimală, actul fărădelegii se consumă, condimentat de savoarea beneficiului murdar.

De aceea, când întâlnesc, fie în realitate, fie în cărţi, dar mai puţin la televizor, acei oameni pentru care corectitudinea fiinţează consecvent şi netemător din interiorul lor adânc, mă simt nevătămat de cele rele ale lumii.

Calea celor exemplari, dar adesea neştiuţi, este tot mai îngustă şi abruptă într-o lume care pare că încearcă să secularizeze chiar şi crucea. Se smintesc oamenii cu multe nuanţe, interpretări iraţionale, justificări complicate, pe când corectitudinea este o virtute simplă, pe care o împlineşti clar sau nu. Convingător sau nu. Învingător sau învins vremelnic de neiubitorii de dreptate.

Speranţa vine tot de la Hristos. Fericirile de pe munte abundă de orizonturi clare pentru cei drepţi: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” şi „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor ”.

Eu mărturisesc că întotdeauna când am împlinit voia cerească m-am săturat. Dar nu când am vrut eu, ci când s-au plinit vremurile, vorba Părintelui Arsenie Boca.

Cerurilor încă alerg.

Restul sunt vorbe goale.