Fereastra închisorii / Câţi au mai rămas?

Zilele trecute am reîntâlnit un om despre care ştiam că e foarte drept. În egală măsură, sensibil. Nu s-a schimbat, în ciuda multor intemperii grele ale vremurilor în care trăim. Nu a cerut niciodată nimănui nimic, decât lege şi morală, însă, înţelegând că doar de la exemplul personal poate începe o astfel de socoteală cu semenii.

Deşi are o menire profesională de acuzator, a rămas aproape de Dumnezeu, tăios cu iubitorii de fărădelege, dar apropiat şi încurajator cu cei care mai stau pe verticala existenţei. Care se frâng, dar nu se îndoiesc, asemenea brazilor.

Un astfel de modus vivendi în lumea putregăită de corupţie şi lăcomie de azi, te „condamnă” la un soi ciudat de autism social, câteodată sever. Eşti sănătos, dar te porţi de neînţeles pentru mulţi. Însemnând că eşti tot mai însingurat, fiindcă oriunde te-ai întoarce în sosul social se va găsi cineva care să vrea ceva pe sub mână de la tine. Refuzi, respingi, îi trimiţi la plimbare, când e cazul faci cele ale legii, unii ajung chiar la carceră, dar vine o vreme când oboseşti.

Iar atunci imunitatea ta axiologică are nevoie de precauţie şi chiar însingurare. Ajungi un fel de fortăreaţă umană, în care te aperi disperat de hoardele vremurilor contemporane: compromisul, jumătăţile de măsură, complicitatea, solidaritatea mediocrităţii şi multe alte nenorociri. Toate, începând de la formele cele mai gregare, şi terminând cu cele cu adevărat maligne, ale gulerelor albe.

După ce te-ai odihnit puţin în propria pustietate, te întorci în arenă şi boxezi din nou. Şi tot aşa.

Una din formele de rezistenţă socială, implicit echilibru şi progres, este dată de faptul că acest tip rar de oameni rămân interconectaţi şi solidari. Cât vor mai avea statut semnificativ şi putere de decizie putem să ne păstrăm optimismul şi credinţa în dreapta măsură.

Întrebările îngrijorătoare sunt: câţi au mai rămas? câţi mai luptă? cresc alţii în umbra lor?

Rămânem în ring pentru a afla răspunsurile. Pentru a învinge, de fapt.