Fereastra închisorii. Cătălin Bejan

Stăteam la închisoare, ca de obicei peste program.
Nu avusesem timp să-mi scriu articolul săptămânal şi nicio idee despre vreun subiect nu-mi răsărea în minte.
Nici măcar în inimă.
Eram singur, lucram în liniştea serii.
Chestiuni apăsătoare şi urgente de serviciu.
Presat de timp, îl sun pe redactorul-şef să mă îngăduie câteva ore cu editorialul.
Închid şi mă rog la cer să-mi dea un prilej de meditaţie.
Nu se termină bine gândul şi sună imediat telefonul.
A murit Cătălin Bejan.
Fostul director general al Admi­nistraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
54 de ani, cred.
Şi am avut la ce să mă gândesc, după această veste năucitoare.
În primul rând, acestui om i-am făcut o nedreptate când eram şeful lui.
A primit-o cu eleganţă şi indul­genţă.
Roata s-a învârtit, aşa cum o face mereu.
Când a devenit el şeful meu, m-a tratat corect şi colegial.
Mai mult, în 2016, mi-a oferit ti­tulatura de cel mai bun director de penitenciar.
A avut o încredere profundă în mine, numindu-mă comandantul acţiunii de gestionare a celei mai crunte revolte generalizate din închisorile româneşti de după 1989.
M-a apreciat mereu, cu un rafinament uman aparte.
Am învăţat de la el această pedagogie a înălţimii sufleteşti.
De a avea puterea să nu te răz­buni, să nu te rănească memoria.
Apoi, a stat neclintit în faţa unui ministru care dorea să-l destituie în mod nedrept.
Un om profund şi inteligent.
Un extraordinar camarad.
Dincolo de toate, un autentic creştin.
Iertător, vertical şi iubitor de ade­văr.
Şi de dreaptă măsură.
Dumnezeu să te odihnească întru cei buni, Cătălin.