Fereastra închisorii / Cât ne este suficient?

Cât ne este suficient pentru a fi fericiţi? Care este limita noastră de îndestulare existenţială? De la ce altitudine a binelui ne simţim împăcaţi cu noi înşine şi ne predăm fiinţa sentimentului de mulţumire interioară?
Una din aspiraţiile esenţiale pe care le clamează tot omul este sănătatea. Dorită în mod intens, omniprezentă în rugăciunile despre sine şi familie, sănătatea pare a fi simbolul vieţii liniştite.
Însă marea noastră superficialitate este că începem să o preţuim profund doar când aceasta se îndepărtează de noi. Atunci când o avem, ni se pare un lucru firesc şi ignorăm valoarea ei. Când o recâştigăm cu suferinţă, înţe­legem câte ceva dar uităm repede.
Pe cât este de dătătoare de speranţă şi lumină în viaţa omului, pe atât sănătatea poate să devină una din căile cele mai facile spre uitarea crucii.

A fi sănătos fără a preţui acest lucru ca un dar de la Dumnezeu pentru oa–menii slabi la venirea suferinţei, a nu te ruga pentru sănătatea celor aflaţi în grele încercări şi chiar pentru cea a duşmanilor înseamnă a ieşi din ecuaţia creştină a acestui dar.
Unul din lucrurile care îmi oferă cea mai mare bucurie este să alerg prin munţi. Zilele trecute, alergam prin pasul Neteda din Guti. Cerul era albastru, muntele înveşmântat într-un alb fabulos, frigul pătrunzător, iar brazii alpini cuprinşi de promoroacă proaspătă.

Alergând în raiul de acolo şi gândindu-mă la binecuvântarea de a o putea face nestingherit de nicio durere, am realizat că nu-mi doresc nimic mai mult. Suficient pentru a fi fericit şi nedorindu-mi mai mult decât atât: să mă ţină Dumnezeu cât să pot să străbat munţii. Fie la pas, fie alergând, fie contemplând.
Şi cel mai important: rugându-mă cu mulţumire la Dumnezeu şi cerându-i din str[fundul inimii să ia o parte din fericirea mea pentru a o dărui celor încercaţi de viaţă grea.
Doamne ajută! Nimeni altcineva nu este izbăvirea noastră.