Fereastra închisorii / Capii Bisericii Catolice

Rândurile de faţă sunt scrise de un ortodox convins pe viaţă, iar titlul pare să fie unul belicos. Nu este aşa, în considerarea faptului că Biserica Catolică trebuie să fie o soră bună a celei ortodoxe. De la muzica gregoriană, trecând prin văzduhul sublim al goticului şi terminând cu sfinţii săi cei adevăraţi, catolicismul este, indubitabil, una din căile drepte spre Cer.

Cu toate încercările, căderile şi tensiunile ei, în special din timpurile din urmă, catolicismul şi-a dovedit potenţialul uriaş de putere spirituală, într-un mod paradoxal: în timp ce baza piramidei bisericeşti era încercată de probleme serioase şi cronicizate, vârful acesteia era tot mai aproape de Dumnezeu.

Să mă explic în cuvinte simple: ultimii conducători ai credincioşilor catolici au dovedit, prin anvergura lor personală şi spirituală, că această biserică are rădăcini şi rezerve uriaşe de a-şi îndeplini misiunea sfântă.

Dacă începem cu Papa Ioan Paul al II-lea, cuvintele sunt puţine, lacrimile multe, iar amintirea acestui sfânt copleşitoare. Cine a fost la Vatican în 2011 şi a vizitat muzeul sui generis dedicat acestuia, cine i-a urmărit viaţa lipită de cele dumnezeieşti, întru cele ale blândeţii, bunătăţii dar şi a inteligenţei luminoase, nu mai are nici un dubiu asupra faptului că a fost unul din oamenii lui Dumnezeu. Iubit de întreaga planetă, va rămâne veşnic în inimile oamenilor.

Urmează Benedict al XVI–lea, erudit, dar sensibil pe măsura cunoaşterii şi înţelegerii sale asupra lumii, personalitate de certă anvergură spirituală, a ştiut să se smerească la umbra recunoaşterii precedentului Papă şi să se retragă demn şi elegant din scaunul pontifical, atunci când timpul său părea doar că a trecut.

Şi ajungem la actualul Suveran Pontif. Figură umană simplă şi modestă, cu un suflet curat şi direct, parcă de copil, impresionează prin naturaleţea specifică doar celor îmbunătăţiţi, dând senzaţia că emerge din mijlocul cel mai profund al umanităţii. Nu vrea să pară altceva decât este, adică tocmai un om de o bunătate şi înţelepciune autentică şi nemărginită.

Cred că de aici vine marea speranţă a Bisericii Catolice. Dacă cei din corpul bisericii vor fi capabili să urmeze această exemplaritate a piscurilor proprii, viitorul va fi în lumină.

De la un frate ortodox.